Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul Şi bubuie ura strivită-n torace Când mâna rebelă atinge mânerul, Dar Mielul de jertfă priveşte şi... tace!
Se-aprind vâlvătăi peste tragice bezne Tivite cu păsări de pradă, rapace, Şi sângele jertfei ajunge la glezne, Dar Mielul priveşte, ascultă şi... tace!
Se urcă spre mijloc potopul de sânge Când drama la focul trădării se coace, Durerea-i cumplită, dar Mielul nu plânge, Revarsă iubire pe lume şi... tace!
Tăcerea e albă ca norii de cretă Când sângele-ajunge la creştet, tenace, Şi moartea vorace cuprinde discretă În braţele-i Mielul. Mormântul Lui... tace!
Dar actul final e drapat de-nviere Şi-n scenă-i un Miel, ca un şarpe de-aramă, Ce-a rupt de pe drumul spre Cer bariere. Acum nu mai tace. Mă cheamă, te cheamă...
S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul Şi calendarul însuşi a nechezat din file, Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.
Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde, Când dedulcit cu muguri îngână Universul O simfonie nouă în inimă, pe coarde.
S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate, Înfiorând petale din flori cu gustul mierii, E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate, E anotimpul vieţii, e vremea învierii!
Şi-n simfonia care încet, încet se naşte, Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi, În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.
Redeşteptaţi de focul aducerii-aminte În primăvara caldă şi castă care vine, Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte, Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!
Văd cuptorul rânjind și dogoarea i-o simt, Dar mai sper că va trece pe-alături, cumva, Însă... nu, m-a sorbit în al său labirint Și mă arde cumplit și încep a striga.
Vreun răspuns? Nicidecum. Cerul tace, închis, Când eu țip rugăciuni împletind decibeli, Și, strivit, plâng icnit, ascultând interzis Cum genunchii îmi plâng, sărutând pardoseli.
Doamne, poate greșesc, dar vital e să știu Unde ești și de ce nu-mi răspunzi când Te chem, Din atâtea m-ai scos, Dumnezeul meu viu, Iar acum Te ascunzi când și oasele-mi gem.
Iar tăcere? O, nu! Dar încep să-nțeleg Că-s aici, încercat, pe-al durerii ostrov Pentru proba de foc, căutând să mă-ncheg, Și că-n viață mi-ai pus o fărâmă de... Iov.
Regândesc ce-am rostit și îmi trec „pe curat” Tema grea pentru azi, dând speranței contur; Aș ieși din cuptor, dar cum Tu m-ai lăsat, O să stau, dar Te rog dă-mi putere să-ndur.
Dă-mi putere să cred că-ntr-un „mâine” senin Tu m-aștepți să umblăm pe alei de cântări, Și că vasul de lut din cuptorul de... chin Iese bun pentru sfintele Tale lucrări.
Și mai dă-mi, Doamne, dă-mi și tăria să spun, La supliciul greu când în urmă privesc: Tu ești bun, Domnul meu, ești atâta de bun! Și, privind înspre cer, să mai zic: mulțumesc!
Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape, Și viscolul vânăt al grijii profunde Bătând la fereastra ce dă spre niciunde, Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.
Planetă-ncotro? - țipă-n tine-ntrebarea Când vezi cum în față se cască abisul, Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul E totuși real, se întunecă zarea.
Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama Își poartă eroii spre scena finală; Lumina la rampă se stinge, și-n sală Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.
Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește Că este salvare, speranța e vie, Și vezi pe un drum care duce-n vecie Cum crucea uscată din deal înverzește.
Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă, Pășești, când genunchii dau muguri de rugă, Spre locul în care etern se conjugă Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!
La moara lui Felix 