Spre cald hohotește pământul prin miei Și crângul își murmură dorul în triluri, Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri Și mângâie ochii cu vii bănuței.
Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri Prefața aceleiași vechi epopei, Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.
Respiră miresme prin fiece por Creația-n care trezirea pulsează, Făcându-mi și mie un loc în decor.
Și, plin de frumos și de cald ca o oază, Lumină mai cer: O, Mărit Creator, Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!
Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!
Mă țin de coama frazei când pe valuri Îmi scriu incandescentul manifest, Strigând spre nord și sud, spre est și vest Spre cei ce se sfidează de pe maluri.
De ce nu-s punți? – mi-e țipătul funest, Când am putea, cu-aceleași idealuri, Să împletim sub ale zilei voaluri Un pod din „noi” spre „voi” în mod onest.
Din cer ne-ai dat, Părinte,-un râu divin Cu undele cunoașterii de Tine, Dar fără punți mai mult ne învrăjbim.
Din mal în mal, pe apele-i senine, Un pod ne-ar trebui, către sublim, Făcut din setea de celest și bine.
La moara lui Felix 