Purtând solstițiul ca pe o hlamidă Bătută cu cireșe de rubin, La țărmul verii, de lumină plin, Adastă luna iunie, candidă. Se-ascunde curcubeul, clandestin, Prin iarba sărutată de acridă, Și muzica prin păsări e fluidă Și-n greieri acordați în sol senin. Mă invadează vara, por cu por, Și-n flori de câmp cu puf de reverie Îmi pregătesc o pistă pentru zbor, Să mă înalț, pe-aripi de poezie, Cu închinarea mea spre Creator: Mărire Ție-n veci, mărire Ție! Simion Felix Marțian
În lumea tainelor de nepătruns Cu drumurile ei întortocheate, Umblăm printre capcane camuflate În căutarea unui sens ascuns. Ne bântuie mistere încifrate, Din negura ce-și este îndeajuns, Și când înmugurește vreun răspuns Este mușcat de vânturi înghețate. Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr, Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul? Și am găsit răspuns în Adevăr. Înțelegând, mi-a înflorit avântul Ca sărutarea florilor de măr, Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul! Simion Felix Marțian
Dorind cunoaștere, încep demersul Spre a mă defini, pus în lumină, Și-oglinda vieții-mi dă răspuns, senină: Ești boț de lut ce s-a deprins cu mersul. Răspund, zbârlindu-mi coaja mea de tină: Eu pot oricând străbate universul Cu sunetul, culoare și cu versul, Cu scânteierea duhului, divină. Nu-s țintuit cu rădăcini de glie, Iar timpului rigid i-am spart zăvorul Cu aripa muiată-n veșnicie. În mine Și-a pus chipul Creatorul Și mi-a lăsat Cuvântul Său făclie! Oglinda tace. Îmi reflectă zborul. Simion Felix Marțian
Cu foc și sete mă-ncolțea pustia Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug; Mă apăsa arzând imensul crug, Iar ziua parcă-și amâna chindia. Puteam încă de-atunci să mă conjug Cu dragostea Ta mare cât vecia, Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia Când am ales de ochii Tăi să fug. În mreaja căutărilor năuce, Pustia ca un foc m-a mistuit, Dar a venit a vremilor răscruce Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit De pe un deal, de-acolo de pe cruce, Și de atunci pustia a-nverzit. Simion Felix Marțian
Vibrând mă mai cutreieră zăpezi Cu șuier lung de viscole trecute, Deși, urcând spre boltă în volute, E anotimpu-nmugurit cu iezi. Coboară astrul zilei să sărute Candoarea înflorită din livezi, Și torc miresme caldele amiezi, Dar eu mai duc troiene dispărute. Nu-s plin de primăvară și de cald, Și starea asta, Doamne, mă frământă, Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald, Tivit cu-mbobocire care cântă; Vreau, deci, ca în iubire să mă scald, Trăind apoi o primăvară sfântă. Simion Felix Marțian
Mă-ncalță ambiții la noi escalade Spre culmi de sfințire tivite cu cer, Și funia Legii mă-ncinge sever Când urc printre steiuri căzând în cascade. Mă surpă abruptul de zloată și ger Și treptele scării sunt vechi eșafoade, Dar urc înfruntând și vultani și tornade Spre vârful din neguri țesute-n mister. Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte Și nu pot ajunge nicicând până sus Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte, Dar când înțeleg, mă alătur supus Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus! Simion Felix Marțian
Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste, De bezne, de moarte, de-un tragic final, De ziua-nghiţită de noapte, brutal, Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este. Tresare pământul zvâcnind visceral, Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste, Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste Venind doar tăceri, dureros, glacial. Dar actul final vine-odată cu zorii, Fiind în lumină divină scăldat, Şi moartea-şi adună linţoliul terorii, Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat! Simion Felix Marţian
Și lemnul se stingea a sacrificiu,
Dezmoștenit de propria-i pădure,
Când, cunoscând sărutul de secure,
Se-ncrucișa tăcut pentru supliciu.
A-mbrățișat damnați prin vremi obscure,
Dar ce purta acum pe frontispiciu
Era-nceputul unui edificiu
În care Domnul slavei să se-ndure.
Un lemn, o cruce se-nfrățea cu slava
Sub mușcături atroce de piroane,
Când lumea își scuipa spre ea otrava,
Dar Cel crucificat, prins de frisoane,
Înnobila iar, prin iertare, pleava:
Pe ei, pe noi, pe mii de milioane!
Simion Felix Marțian
Un deal ivit din hohot de amurg Și-a pus, ca-ntr-un dement, hidos capriciu, Pe creștet crucea cruntului supliciu Pe care stropii veșniciei curg. Spre dealul zguduit de sacrificiu Părea că ochii Cerului se scurg, Însă la poala lui, bătrânul burg Cu ură și-l trecea pe frontispiciu. Ar fi-ncolțit pe coama lui fiorii Și groaza i-ar fi fost pe frunte nimb, Dar din miracolul venit cu zorii, Calvarul a-nflorit într-un corimb. Acum așteaptă-n tihnă călătorii, Dând pentru vicii dragoste la schimb. Simion Felix Marțian
Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu, Și iau lumină coaptă din vitralii, Sculptând în ea miresme cu detalii, Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu. Din arderea cumplitelor travalii Îl scot, atent la fiecare pliu, Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu, Cum ard în asfințituri portocalii. Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin, Dar simt că totuși ceva îi lipsește, De-aceea eu cu rugăminte vin: Să torni acum, când versul se-mplinește, Pe-acest sonet un strop de har divin Și-apoi să îl primești, când clocotește! Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 