Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.

Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.

E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,

De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Simion Felix Marțian

Lumina ațipește în mănunchi
La geamul toamnei dinspre miazănoapte,
Și curg din văgăuna nopții șoapte
Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.

A fost un timp bogat în roade coapte,
Iar boii trăgeau carul în genunchi,
Bilanțul strigă însă din rărunchi:
E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!

Necoacerea ne roade ca un morb
Când toamna vieții bate la fereastră,
Căci punem storuri, vrând un soare orb.

Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră,
Ne smulge din al nepăsării sorb,
Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!

Simion Felix Marțian

Un clocot galben stăruie pe lume
Din pomi uimiți, cu crengile vâlvoi;
Tristeți prăvale toamna peste noi
Cu berze prinse-n opere postume.

Un timp grăbit, sărind din doi în doi,
Oferă, după vechile cutume,
Buchet de crizanteme și... reume, 
Și-un cer încercănat plângând cu ploi.

Când totul e o apăsare-n piept
Din hohotul elegiacei toamne,
Să scriu, aș vrea, prin frunze drumul drept.

Nu vreau ca vremile să mă condamne,
Ci, când din letargie mă deștept,
Să intru-n  primăvara-Ți sfântă, Doamne!

Simion Felix Marțian
Siegen, 25 septembrie 2025

Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!”
Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.

Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!”
Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.

Iar după ce viaţa umplut-a pământul
Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.

Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,
Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!

Simion Felix Marţian

Mă-nțeapă-n tâmple gânduri persistente
Cu întrebări din mine către... mine,
Sunt ale mele, însă „ce?” sau „cine?”
Sunt EU, cel ce respiră sentimente.

Și... „cum?”, când temerile stau ciorchine
În fața... încetării iminente,
În mine se dezlănțuie torente
Și-mi curge dor de veșnicie-n vine.

Mă-nghimpă gânduri, dar se fac rotunde
Și mângâioase până-n rădăcină,
Când toate tac și Tatăl îmi răspunde:

Porți chipul Meu, deci poți să dai lumină,
Și dacă-n tine cerul azi pătrunde,
E moștenirea ta, prin har, divină.

Simion Felix Marțian

Pe tabla cu patrate bicolore,
Îmi port agale umbra de pion
Cu pași mărunți, atent la orice zvon
Din miezul clipei cu tăceri sonore.

Sunt cel mai mic la mine în pluton,
Dar port în aripi transformări majore
Când ținta mi-o ating, mușcând din ore,
Și-n rucsac am baston de... campion.

Eu, Doamne, nu visez la vreo schimbare,
Rămăn pionul... alb ca un iglu
În mâna-Ți pregătită de mutare.

Căci eu cu hotărâre am spus NU
Când negrul mi-a propus o racolare,
Și știu că-ntotdeauna câștigi Tu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 septembrie 2025

Alunecă pe cumpăna bătrână,
A scapăt, astrul zilei printre nori,
În ciutură se împletesc răcori
Cu negura ce urcă din fântână.

Cortina cade adormind culori,
Lăsată-ncet de-o nevăzută mână,
Iar bezna-și ia ținuta de stăpână
Tivind cu onix clipe și fiori.

E noaptea, Doamne, searbădă și... grea,
Căci numai în lumină e vigoare.
N-ai vrea să schimbi Tu pe aici ceva?

Și simt venind răspunsul ca o boare:
Iubiți lumina, și în slava Mea
Vă pregătesc o zi... nepieritoare!

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 august 2025

Clipesc uimite albele amiezi
Când timpul bate-n geamul dinspre soare
Cu berze pregătite de plecare,
Și-și picură carminul prin livezi.

La sânul verii parcă-i mai răcoare,
Când zarea se umbrește cu cirezi
Și-amurgul pune stele și diezi
În tril albastru de privighetoare.

Dar drumul către coacere, gustar,
Este un timp al împlinirii-n sine,
Nu filă fâlfâind în calendar.

Și, cu uimirea năvălind în mine,
Îmi pun dorința vie pe altar:
Mă împlinește-n timpul Tău, Divine!

Simion Felix Marțian

Ne cheamă Dumnezeu să construim,
Când lumea își adapă ruinarea
Și țese storuri, mărginindu-și zarea,
Din selfie-uri făcute-n țintirim.

Ne dă și cărămida și... ardoarea,
Și dragostea ca un liant sublim,
În templul viu pe care îl zidim
Spre El să clocotească închinarea.

Dar dacă, Doamne, schelele sunt goale
Pe-un șantier vibrând a veșnicii,
Mai suflă-n focul inimii din foale.

Și-o afluire-n duh de... pietre vii
Să ducă peste ziduri osanale,
Dar și refrenul: Mai aveți mistrii?

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 august 2025

Cuprins de palma nopții ca de-o oază
Și gânduri dejugate în cerdac,
Sorb tihna caldă cum aș bea un leac
Din iarba naltă care greierează.

Când aripile păcii se desfac
Cu ample fâlfâiri în noaptea trează,
Eu simt profund că Cineva veghează,
Creând un cadru paradiziac.

De dincolo de tot ce e noptos
Și de-ale lumii căutări buimace,
Tu vii Părinte, veșnic generos,

Și lași ca daru-Ți sfânt să se dezghioace
Când, răspunzând la rugi, neîndoios,
Ne picuri peste clipe sfânta-Ți pace.

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 august 2025