Aleargă bezna spartă de cocoși
Și-n tinda zilei, pe covor de rouă,
Lumina țese o hlamidă nouă
Din fir solar și-argint de zori lăptoși.

Revarsă cerul aur, parcă plouă
Cu stropi de tihnă, vii și luminoși,
Și-n zorii rourați și răcoroși
Ridic spre Tatăl mâinile-amândouă:

Mi-ai dat prin dimineață-un început,
Și-n roua ei un strop de neprihană
Să cred mereu că Tu, din absolut,

Ne strângi la piept cu ziua diafană
Să dai și azi, cum dat-ai în trecut,
Cu roua dimineților…și mană!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 30 septembrie 2017

Îmi plouă-n gânduri ticăituri seci
Și cad secunde-n ploaia agasantă,
Ca, țintuit de-a timpului secantă,
Să simt că am pe zile ipoteci.

Pendula mă marchează obsedantă
Făcându-mă prizonier pe veci,
Dar simt că sunt către netimp poteci
Și către evadare variantă.

Da, am găsit sub ploaia de secunde
Umbrela veșniciei, un trofeu
Care de timp și cursul lui m-ascunde,

Eternitatea fiind…rostul meu,
Eliberat de „cum?”, de „când?”, de „unde?”,
Când cu Cristos m-ascund în Dumnzeu!

Simion Felix Marțian
Ciceu Giurgești, 8 septembrie 2017

Zăduful poartă foc la cingătoare
Din soarele topit labișian,
Și-n seceta cu ochi de piroman
Ne mor în jur și-n suflet căprioare.

De arșiță se-anină an de an
Trofee din infama vânătoare,
Și-n hohote ne râd în jur altare
Când Duhul nu-și revarsă ploaia-n lan.

Mă doare, Doamne, seceta din jur
Când victime pe-altarul ei se-așază
Sub norul cu neploaie, trist și sur,

Și-aș vrea să fiu eu umbra de amiază,
Deci, fă-mă, Doamne, un copac matur,
Și-n jurul meu să strâng…să strâng o oază!

Simion Felix Marțian
Caraula, 5 august 2017

Când mă inundă cerul de cobalt
Şi simt albastrul ca o chintesenţă,
Primesc seninul cu obedienţă
Şi,-nseninat la rândul meu, tresalt

Văzând senin de cer şi inocenţă,
Senin de mine şi de celălalt,
Seninul ca plutire spre înalt,
Ca stare ce crează dependenţă.

Dar, sfâşiat cu mână agresivă,
Seninul moare după primul nor,
Şi pacea mea senină deopotrivă.

Mai caut, şi-un senin nemuritor
Găsesc în starea lui definitivă:
Seninul frunţii Blândului Păstor.

Simion Felix Marțian

Țâșnind cu vigoare din plete solare,
Lumina-mbrăcată în strai rogvaiv
Ne-nvăluie-n falduri de foc, posesiv,
Și vieții-i dă sevă în aripi, să zboare.

Ne cântă pe-al pleoapelor viu portativ,
Punându-ne-n irisuri foc și culoare,
Și-n clocot de vii energii creatoare
Lumina devine și scop și motiv.

Dar pentru că bezna apare frecvent,
Punându-și lințoliul cernitelor spume
Pe straiul cunoașterii, alb transparent,

Privim către Cel ce, voind să ne-ndrume,
Ne-a scris cu iubire-un etern testament:
Voi sunteți, crezând, o lumină în lume!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 6 mai 2017

Cu degete ce tind să se răsfire,
Ia brazda bobul ca pe o ofrandă
Şi-n pumnul strâns apoi, ca la comandă,
Îi dă sărutul înspre putrezire.

Dar mângâiat de-a razelor ghirlandă
Îndeamnă putregaiul la trezire,
Care renaşte-n tainică urzire
Ţâşnind în strai de aur şi lavandă.

Uimindu-ne cu noua-mbrăcăminte,
Mirabila-apariţie suavă
Îşi are-n bobul putrezit sorginte.

Când, părăsind telurica enclavă,
Ieşi-vor înviaţii din morminte
Vor fi-mbrăcaţi în trupuri noi, de slavă.

Simion Felix Marțian

Se gudură, lipindu-se de prag,
Păcatul refulat, ca o revanșă,
Și inima zglobie, neetanșă,
Se-mbată de șuvoiul lui dulceag.

Dar când virtutea vine iar la manșă
Ispita e respinsă, însă vag
Rămâne-n urmă izul de sfoiag,
Lăsat de vinovata avalanșă.

De ce să dregem și să oblojim
O rană care supurează, doare,
Când am putea, zeloși, s-o prevenim?

Ajută-ne, Părinte, cu-ndurare,
Ispitelor să ne împotrivim
Punând la ușa inimii zăvoare.

Simion Felix Marțian

Prin vălul întrebărilor, confuz,
Pătrunde a cunoaşterii etravă
Icnind, nesăţioasă şi bolnavă,
Luptând cu al misterelor refuz.

Ţâşnind cu-a supoziţiilor lavă
Percepe limitarea ca abuz,
Şi-n ceaţa orizontului obtuz
Se-mbată de-a-ngânfării ei otravă.

Dar zarea are altă transparenţă,
Purtând al certitudinii trofeu
Sculptat de a luminii chintesenţă,

Când curgerea dintr-un divin nucleu
Ne umple de-o magnifică valenţă:
Credinţa neclintită-n Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Odăjdii par să se încopcieze
Pe sufletul cu-al Duhului însemn,
Când în potopul viu de untdelemn
Se-neacă ghizduri, diguri şi faleze.

Numai altarul se înalţă demn
Din marea care pare să troneze,
Purtând în foc de tainice geneze,
Spre ceruri, gongul rugilor, solemn.

Şi-n tainica, mirabila unire
De untdelemn şi inimă şi cer,
Aflate-ntr-o divină afluire,

Vezi, dezlegând al timpului mister,
Ca un nonsens vocabula „murire”
Şi-atingi, în Duh, eternul în eter.

Simion Felix Marțian

Când gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Simion Felix Marțian