Tresar în alb tăcutele zăpezi
Primind lumina cu uimire castă,
Când curge alb imaginea fantastă
Din tolba grea a scurtelor amiezi.

Cu alb pictează primăveri pe coastă
Când pun dantele-n pomii din livezi,
Şi-apoi în ţipăt alb zvâcnesc în iezi
Şi-n laptele pe care îl adastă.

Cu alb nuntit, izvor de puritate,
E şi potirul florilor de crin,
Dar eu doresc un…alb mai sus de toate,

De-aceea, Doamne, eu la Tine vin
Să-Ţi cer un alb ce-acoperă păcate
Şi-apoi, iertat, doar Ţie să mă-nchin!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 12 ianuarie 2019

 

Mai tremură trei fire de nisip
Pe buza scurgerii către niciunde,
De care-ar vrea, dar nu se pot ascunde
Căci pentru asta nu-i niciun tertip.

Apoi clepsidra-ntoarsă ne răspunde
La noul nume, după noul chip,
Iar cursul se reia stereotip
Şi teama trecerii iar ne pătrunde.

Dar noul an ne poate fi mai bun
Dacă vom cultiva noi bunătatea;
Cât despre trecere…ce pot să spun?

Eu o accept cu toată simplitatea
Şi, fără nicio teamă, mă supun
Căci mă aşteaptă-n cer…eternitatea.

Simion Felix Marţian

Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.

În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.

Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.

Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie!

Simion Felix Marţian

De sărutul brumei iarba se-nfioară
Şi scânceşte frunza tremurând în ger,
Îşi ridică pomii braţele spre cer
Căutându-şi straiul verde de-astă vară.

Sub argintul rece vise-n verde pier,
Ofilirea-n ele începând să doară;
Strălucirea trece la…odinioară,
Iar speranţa pare doar un gând stingher.

Dar tabloul sumbru poate prinde viaţă
Când pe pânza vremii, bruma ignorând,
Folosim aceeaşi tuşă îndrăzneţă

Care-n rugăciune-o punem doar crezând:
Mulţumim că bruma vieţii-i doar prefaţă
La eterna vară ce va fi-n curâd!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 brumar 2018

Plouă tristeţi, cu şiroiri bolnave,
Şi termometrul clănţăne din dinţi
Când muşcă în rafale suferinţi
Din tânguirea cu acorduri grave.

Tot orizontul pare scos din minţi,
Presând pe sentimentele jilave
Ce se resorb în deznădejdi concave,
Strivind pâlpâitoare năzuinţi.

Dar plumburiul se îndepărtează,
Unei voinţe tainice supus,
Şi cerul vieţii se înseninează;

Unde sunt apăsările? S-au dus,
Căci Soarele speranţei luminează,
Lumina lumii, care e Isus!

Simion Felix Marţian

Prin geam un soare viu la viaţă cheamă
Şi-n ochi de prunc lumina se-nteţeşte,
Când gura ca cireaşa-ncet rosteşte
Către icoana vieţii: ma-mă, ma-mă!

În focul din cămin, care trosneşte,
Dansează vesel flăcări de aramă,
Şi fug nelinişti, umbra se destramă,
Căci tata e aici şi ocroteşte!

Aşa ne-a fost familia lăsată
De Cel ce ne-a creat şi a creat-o:
Copii având o mamă şi un tată!

Şi dacă Dumnezeu a-ntemeiat-o,
Să o cinstim aşa cum ne-a fost dată,
Cinstind, astfel, pe Cel care ne-a dat-o!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 15 septembrie 2018

Când rătăceşti la vest de sentimente
Şi amurgeşti mereu, uitându-ţi zorii,
Trasezi meridiane iluzorii
Pe longitudini veşnic repetente.

În căutarea vie a culorii
Şi a simţirilor adânci, ardente,
Busolele sunt insuficiente,
Iar hărţile devin contradictorii.

Dar este-un apogeu plin de lumină,
Al plăsmuirii punct şi-al devenirii,
Şi-aceasta este dragostea divină!

Şi astfel punem capăt rătăcirii,
Mergând spre-mpărăţia ce-o să vină,
Ghidaţi de Dumnezeul mântuirii!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 7 septembrie 2018

Simţi lupta-ncrâncenată arzând în tălpi şi-n coaste
Şi valul urgisirii ţintindu-te de zid,
Când corbii-nfricoşării, c-un apetit avid,
La geamul dinspre noapte se năpustesc s-adaste.

Speranţele plăpânde în foc se sinucid
Purtând pe aripi moarte înfiorări nefaste,
Şi-n pomul vieţii tale rodesc pe crengi năpaste,
Rodirea otrăvită curgând ca un fluid.

Dar geamul dinspre ziuă se-aprinde în lumină
Şi, renăscând, speranţe în inimă-nfloresc
Cum înfloresc genunchii acelor ce se-nchină!

Da, rugăciunea poate, în dialog ceresc,
Să surpe bezne oarbe prin graţie divină,
Iar tu să simţi cum aripi de viaţă nouă-ţi cresc!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 18 august, 2018

Se-avântă în clocot pe pietre pârâul
Şi-n stropii-i de-argint înfloresc curcubeie,
Ţâşneşte pe maluri a vieţii scânteie
Rupând, în explozia verdelui, frâul.

Pe câmpul ce haina de foc şi-o descheie
Zvâcneşte în flacără galbenă grâul,
Când greieri cu jarul din maci îi ţes brâul,
Şi pâinea se-nfoaie, crescând rotofeie.

E vervă în toate şi totul se-ncinge
Şi simt cum în mine imboldul tot creşte
Şi-n valul vieţii în clocot mă-mpinge,

De-aceea în mine o rugă vuieşte:
Dă-mi, Doamne, vibraţii şi dor de-a învinge
Şi pentru-a-Ţi sluji mai…vioi, mă stârneşte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 iunie 2018