Plătind tribut  pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de... căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Simion Felix Marțian

Creaţia- i un cânt, un cor imens
Ţesut din armonii pe portative,
Din freamăt de trăiri germinative
În solul închinării, vast şi dens.

De-i susur, sau sunt triluri expresive,
De-i foşnet doar, sau vuiet e, intens,
În toate regăsim acelaşi sens
Şi- aceleaşi milioane de motive.

Natura e un cor de închinare,
Dând slavă Creatorului mereu
Pe note fremătând în adorare;

Ascult contemplativ, şi- n duhul meu
Mă fierbe-adânc această întrebare:
În corul Tău, o, Doamne, ce fac eu?

Simion Felix Marţian

Sonet poștal

Am fost de la-nceput... destinatar,
Și când curgea prin caii vremii veacul,
Bătut-a-n poarta inimii olacul
Venind de peste-al timpului hotar.

Iar când goli de vești și soare sacul
În vatra vieții mele de hoinar,
Citind vedeam prin litere de jar
Cum cerului îi înflorea cerdacul.

Purtând miresme vii de empireu,
Misiva mea părea că-nmugurește
Țâșnind în irizări de curcubeu.

Într-un prezent etern ea tot vobește,
Fiind scrisoarea de la Dumnezeu
În care El mi-a scris că mă iubește!

Simion Felix Marțian

Cu ochii-mi scriu pe fila vieții drumul,
Cu ei și depărtările străpung,
Și când pe zare stăruie-ndelung
Îmi umple cu imagini vii albumul.

Încerc, privind, și ceața s-o alung
Și să gonesc din calea mea și fumul,
Să sorb culori în juru-mi cu duiumul
Simțind că până-n inimă ajung.

Sunt ochii o minune, mulțumesc,
Dar, Doamne, nu mi-am împlinit menirea
Dacă-n lumina lor eu... doar primesc.

Ajută-mă să-mi folosesc privirea
La ceea ce din suflet dăruiesc,
Iar semenii să-mi vadă-n ochi... iubirea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 ianuarie, 2025

Mi-e viața toată șuier de săgeată
Pornită-n zbor cu zbârnâit de coardă,
Și, cum nu vreau direcția să-și piardă,
E de Cuvântul sacru împănată.

Mereu spre țintă și mereu în gardă,
Străpunge timp și spațiu deodată,
Când prin văzduh dogoarea apostată
Încearcă pana de ghidaj să-i ardă.

Vreau, Doamne, să-mi sfârșesc cu bine zborul, 
De-aceea-n rugăciunea mea... succintă
Te rog să îmi fii Tu Îndrumătorul.

Și când alți „ghizi” vor căuta să mintă,
Eu să le spun, vizându-mi viitorul,
Că Tu m-aștepți acolo sus, la țintă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 ianuarie, 2025

Cuprins de ani ca de-o perfidă mreajă,
Îmi smulg secundele înfipte-n trup,
Dorind blestemul timpului să-l rup,
Sedus de veșnicie ca de-o vrajă.

Aș vrea să mai adaug un calup 
La timpul ce se strânge ca o coajă,
Dar simt cum bucuria se degajă
Din sentimente noi, care erup,

Când văd venind spre mine, de la Cruce,
Un râu cu valuri ce-n iubire curg
Și cheia veșniciei îmi aduce.

Acum, prin timpul înghețat mă scurg
Și, stând lângă Acel ce mă conduce,
Mi-e dimineață-al trecerii amurg.

Simion Felix Marțian

Își pune calendarul straie noi
Țesute-n ger cu fir de promoroacă,
Și, nechezând a mânz cu chef de joacă,
Se-avântă-n „mâine” ca într-un puhoi.

Proiecte încă-n fașă se dezghioacă
Prin semne de-ntrebare strânse-n roi,
Și tainele se despletesc vioi
Când dă speranța-n pârgă să se coacă.

În șaua anului mă urc prudent,
Și, când cu coama-n vânt la drum pornește,
Mă lupt cu al neliniștii torent.

Dar zic, când teama parcă mă-ncolțește:
În viitor e Dumnezeu... prezent
Și binecuvântarea-L însoțește!

Simion Felix Marțian

Părând un crâng de râset clopoțit,
Se-ntrec printre nămeți colindătorii,
Și-omătul sângerează cu bujorii
Aprinși pe chipuri coborând din mit.

Copii și fulgi în curgerea ninsorii,
Și pacea albă cu ecou șoptit,
Dau sens la „bine” și la „fericit”
Cum dă arcușul un temei viorii.

Ducând și „dalbe flori” și „leru-i ler”
Își toarnă-n clinchete de-argint solia
Ce arde ca o flacără în ger:

Aprindeți-vă-n inimi bucuria,
Cântând cu corul îngeresc din cer,
Căci, oameni dragi, ni S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian

Și-a pus pământul brâu de căi-lactee,
Având și diademă de lumini,
Și-nmiresmat cu proaspete rășini
Scrie cu fulgi a iernii odisee.

Tarabe prind în piață rădăcini,
Tivind cu mărfuri margini de alee,
Că pare scris de-a lungul cu tranșee
Imensul târg cu oameni anodini.

E iarăși iarmarocul de Crăciun
Ce ține toată lumea ocupată
Cu decoratul cozii la... păun.

Dar, ca în Betleemul de-altădată,
Se-anunță Nașterea. Ce faci, om bun,
Deschizi, sau... Îl ignori și-L lași să bată?

Simion Felix Marțian

Istoria-ncalță bocancii, din nou,
Punându-și podoabe găsite-n rastele,
Și hâde miasme cu moartea în ele
Dau tușa finală acestui tablou.

Șenile și sânge și foc și zăbrele,
Și goarna chemând cu funestu-i ecou
Dau lumii aspect de sinistru cavou
Și  flamura păcii scâncește-n atele.

Război? Dar de ce, când e pace-n Christos!
Iubind, să cântăm din viori, nu din durde
Și totul va fi mai curat, mai frumos!

Lăsând la o parte discordii absurde,
Și-aducând Dumnezeului păcii prinos,
Dați drumul pe pajiște păcii, să zburde!

Simion Felix Marțian