La moara lui Felix

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului apostolului Pavel, „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă…mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrbe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

 

Simon Felix Marţian

Se stinge încet, prin ramurile încărcate de promoroacă, și ecoul recentelor sărbători grupate în jurul Crăciunului, cunoscute drept „sărbătorile de iarnă”. Ne strângem recuzita și punem la păstrare lozinca „de Crăciun fii mai bun”, întorcându-ne la răutatea de fiecare zi. Dacă nu cumva vom găsi vreo lozincă similară și pentru Paște.

 S-a sărbătorit Nașterea Mântuitorului. Nu știm câți au făcut-o și nici cum. Dar e bine că se amintește acest eveniment crucial pentru omenire. Nu însă și dacă rămânem cramponați de el. Unora li se pare convenabil să aibă un Mântuitor prunc, uitând continuarea istoriei. Un Cristos prunc, pe care să-L pună la culcare când îi încurcă și să-L scoată la joacă doar dacă vor reuși să-și facă timp.

 Numai că istoria curge și mântuirea vine la cruce. Prin suferință. Iar Isus ne spune să-L urmăm, pentru că prețul a fost plătit. Dacă rămânem lângă iesle și desenăm felicitări, murmurând colinde, ne amăgim. Fiindcă ieslea este goală.

 Suntem la început de an și încerc să-mi adun gândurile. La vârsta mea planurile de viitor nu au măreție ca ale celor care cred că au tot timpul din lume la dispoziție. Dar nici nu se poate trăi la întâmplare, fără nicio planificare. Și, oricum, prioritățile sunt altele. Asta e bine, căci în apropierea asfințitului lucrurile spirituale au prioritate.

 Încerc să nu mă las tulburat de ceea ce se întâmplă în jur. Și unde nu pot interveni, cum ar fi cele două războaie care sunt în atenție presei. Sau alte mii de războaie pe care presa le ignoră. Caut să nu dau atenție conspirațiilor, mari sau mici, reale sau… imaginare. Și în toate evenimentele să văd împlinirea profețiilor. Semnele iminentei reveniri a Mântuitorului.

 Ce mi-am propus, totuși, pentru noul an? Să mă concentrez asupra… iubirii. Așa cum ne este prezentată în Cuvânt. E ușor să iubești declarativ. Sau chiar la modul real și sincer, când este vorba de cei care ne laudă, ne înconjoară cu atenții, ne zâmbesc binevoitor. Dar Dumnezeu vrea altceva de la noi.

  Trebuie iubit și cel care te calcă pe bombeu și cel care te claxonează la semafor. Și cel care ți-a scris un comentariu răutăcios în alunecosul mediu on line și cel care te-a „țepuit” în afaceri. Și situațiile în care se naște neiubirea sunt multe. Aici este lupta noastră, într-un mediu care promovează răzbunarea și disprețul.

 Mi-am propus, deci, să lupt mai mult în această direcție. Pentru că nu ne putem dovedi dragostea față de Dumnezeu, dacă nu ne iubim semenii. Și eu vreau să iubesc mai mult. De ce vă fac această mărturisire? Pentru că s-ar putea să inspire și pe alții, care să mi se alăture. Nu putem opri războaiele, dar putem face lumea mai bună, oferind dragoste. Și acest lucru ne va apropia de Dumnezeu. Și de răsplata promisă.

 Dragi cititori, vă iubesc! Deocamdată, pentru că nu m-ați supărat cu nimic. Dar ținta mea este să-i pot iubi și pe cei care mă supără. Așa cum ne iubește Dumnezeu. Vă propun să încercați același lucru.

  Dumnezeu să ne ajute tuturor!

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 ianuarie 2024

Nu, nu suntem în competiție, dar toți suntem angrenați în cursă, fiecare pe culoarul personal. Și toți dorim să avem succes, chiar dacă definim succesul în mod diferit. Sau avem așteptări diferite de la viață.

  Fiind la început de an, suntem pe linia de start. Privim la bilanțul recent, cu o doză mai mare sau mai mică de satisfacție, și ne propunem lucruri mari pentru cursa cu obstacole care ne stă în față. Ne amăgim, mințindu-ne că nu avem de demonstrat nimănui nimic, dar ne arde setea de apreciere. De aplauze.

  E ceva rău în a dori să te autodepășești? Depinde ce-ți dorești. Care-ți sunt prioritățile. Dacă-ți dorești să fii mai bun, să iubești mai mult și să te dovedești mai plin de zel… nicio problemă. Iar dacă aștepți să te aplaude doar Cerul e și mai bine. Asta înseamnă un start bun. Căci rezultatul cursei depinde în mare măsură de felul în care ai luat startul.

 Ca să înțelegem ce înseamnă un… start bun, să privim la Moise. Acesta I-a zis lui Dumnezeu: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15) Dacă am porni astfel, ne-am bucura de însoțirea divină, ceea ce înseamnă un pachet complet de binecuvântări: soluții pentru probleme, putere în încercări, înțelepciune în luarea deciziilor, etc.

 Dar câți aplicăm lecția învățată de la Moise? Dacă pornim în cursă înaripându-ne planurile cu visuri și ignorând balastul care-l purtăm după noi, riscăm un eșec răsunător. Dar chiar și un succes aparent poate fi un eșec, dacă planurile noastre sunt axate în exclusivitate, sau prioritar, pe… cele trecătoare. Dacă ne propunem pentru anul ce vine doar faimă și bani.

  Isus a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6:33). Având acest obiectiv, cursa va avea un final în triumf, cu premiu etern. Dacă am ratat startul, pornind fără Dumnezeu, mai avem opțiunea „La loc comanda!” Adică restart. Ca să pornim așa cum trebuie.

  Mântuitorul ne-a promis: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”(Matei, 28:20) Așadar, startul potrivit ne poate asigura un final glorios. Indiferent de obstacole, pentru că ne bucurăm de însoțire divină.

 

Simion Felix Marțian