„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.
Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.
Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.
Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.
Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.
Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?
Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!
Mi-e sete de albul hârtiei de scris Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă, În verbe vărsându-mă, viu manuscris, Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.
M-apropii de lexic privind hămesit, Cu foame atroce în gândul fierbinte, Dar nu să mănânc la festinul răvnit Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.
Topit în idei, sentimente și zbor, În psalm să renasc, cu vibrații profunde, Cu cerul și stare și țel și decor, Un psalm pe altarul trăirii fecunde.
Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris, Să fiu și poet și poem deopotrivă, Înscris în cuvânt și tot lui circumscris, Absolutul tangent la trăiri relative.
Mă coc la cuptorul acestei dorinți, Dar până ce pârga din scris să o dărui, Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți, O rugă în care din inimă stărui:
Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult Din ceea ce face ca versul să ardă, Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult, Să simt cum vibrează a harului coardă.
Și-n scrisul ca jertfă adus la altar Să fie-nchinarea adâncă, adâncă, Purtată spre Tine pe aripi de har Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.
Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea Chiar îngerească limba dac-ar fi, Aramă etalându-şi zăngănirea, Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.
Dacă tot ghemul tainelor profunde Cu iscusinţa mea l-aş dezlega În creuzetul cu idei fecunde, Aş fi nimic, mergând către niciunde Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.
Credinţa toată dacă mi-ar fi dată Şi-n mine-ar locui puterea ei Încât să pot redesena o hartă Cu munţi ascultători, de rocă spartă, Fără iubire n-aş avea temei.
De-aş fi colos de generozitate Cu mâini de aur care dăruiesc, N-aş fi mai mult decât o nulitate, Lipsit de sens şi de coordonate De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.
Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare? Nu, eu am fost creat spre-a moşteni Dumnezeiasca cerului splendoare De-aceea caut cu înflăcărare Să-mi însuşesc iubirea zi de zi.
Şi prind contur din forme recreate, Din focul ce se-aprinde-n duhul meu Arzând a neiubirii răutate; Iubind, exist, deci am identitate Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.
Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!
Sondez, vâslind cu sete din formule, Şi-n Univers cu totul mă afund, Dar simţurile nu îmi sunt destule Când tainele îmi colcăie-n celule, Din strălumina unui timp fecund.
Lăsând în urmă zbor de constelaţii Mă soarbe întunericul, avid, Sub forma unei negre inspiraţii Şi când misterele devin vibraţii Prin mii de ochi spre ele mă deschid.
În bezna grea care îşi tace cântul Şi-n gerul ca o fiară fără chip, Văd galaxii trecând în zbor ca vântul, Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul? Unde e… firicelul de nisip?
Mă-ngheaţă groază rece, fără nume, Şi inima îmi tremură-n aspic În timp ce raţiunea face spume: Dacă-i aşa minusculă o lume, Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?
În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic, Cu sufletul sub temeri gârbovit, Îmi simt zădărnicia greu, organic, Şi invadat de ea în chip tiranic, Mă văd călcat de necuprins, strivit.
Dar bezna dureroasă de înfrângeri Se sparge, când lumina din Cuvânt Mă scoate din hăţişul de constrângeri, Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.
Şi prin credinţă, vajnica lumină, Din elemente noi mă recreez Căci văd în toate pronia divină Şi curăţat de-a spaimelor rugină Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.
