La moara lui Felix

Tăceau Samaria şi Galileea,
Strivite de amiaza caldă, grea
Când pe drumeagul ce se întindea,
Cu paşi divini scriindu-Şi odiseea,
Isus cu trena liniştii trecea.

Ducea cu El şi pace şi iubire,
Şi sate care răsăreau pe drum
Parcă-nfloreau, ca-n pagini de album,
Când El trecea purtând tămăduire
Care le-nvăluia ca un parfum.

Dar pe decorul ca o sărbătoare,
Ţesut doar din lumini şi bucurii,
Apare, iată, pata care doare:
Zece leproşi cuprinşi de disperare
Purtându-şi moartea-n trupurile vii.

Proscrişi ieşiţi afară din cetate,
Goliţi de vlagă, de speranţe goi,
Aveau nu doar dureri îngemănate,
Ci şi aceleaşi cereri disperate:
Isus, ai milă! Ai milă de noi!

Putea să nu-i audă, să nu-i vadă,
Acel ce e din veac Vindecător?
O, nu, ci cu iubire, sfânta roadă,
Le-a zis: mergeţi la preoţi să vă vadă!
Şi ei păşeau spre vindecarea lor…

Cu fiecere pas către lumină
Ei renăşteau, simţind că iar trăiesc,
Şi când refacerea a fost deplină
UNUL din ei s-a hotărât să vină
La Domnul şi să-I spună: Mulţumesc!

M-ai vindecat de lepra mea, Isuse,
Căci singur nu aş fi putut s-o-nfrunt;
Nu sunt proscris, n-am graniţe impuse,
Însă întreb: prin jertfele aduse
Eu, din cei zece, Doamne, care sunt?

Simion Felix Marţian
Petroşani, 02 ian. 2013