Din lacul decorat cu ceruleu,
Un zâmbet alb deschide vadul zării
Cu farmecul cât porțile mirării,
E nufărul, al apelor trofeu.
Când lacu-i trist, sub norii disperării
Și sălciile plâng instananeu,
Doar nufărul, cu zâmbet alb mereu,
Păstrează viu decorul încântării.
Se-nșiră zile-n viața ca un lac,
În binecunoscuta alternanță
Cu timpul agreabil sau... posac.
Eu, Doamne, aș dori să dau speranță,
Ajută-mi, deci, în nufăr să mă-mbrac,
Iar Tu să-mi dai a dragostei nuanță.
Simion Felix Marțian
Neptun, 17 iulie 2026
La moara lui Felix 