Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul Și, scâncind, culoarea tremură și ea, Ca o ghilotină cade cenușiul Retezând speranța de-a se înziua.
Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate Și s-au stins arome și-au pierit culori, Vatra ne oferă focuri înghețate, Noi ducând troiene mari la subsuori.
Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne, Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins, Viața însăși este un șir lung de toamne Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.
Clipele pulsează-n clocot de lumină Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău, Când îi pui trăirii aură divină Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.
Împletim din zile preambulul slavei, Dar purtăm în inimi blocuri de iglu, Dă-ne sentimente de culoarea lavei Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.
Și aprinde-n oameni dragostea ca focul, Flacăra trezirii fiind un trofeu, Iar în inimi calde să-și găsească locul Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.
Mă țin de coama frazei când pe valuri Îmi scriu incandescentul manifest, Strigând spre nord și sud, spre est și vest Spre cei ce se sfidează de pe maluri.
De ce nu-s punți? – mi-e țipătul funest, Când am putea, cu-aceleași idealuri, Să împletim sub ale zilei voaluri Un pod din „noi” spre „voi” în mod onest.
Din cer ne-ai dat, Părinte,-un râu divin Cu undele cunoașterii de Tine, Dar fără punți mai mult ne învrăjbim.
Din mal în mal, pe apele-i senine, Un pod ne-ar trebui, către sublim, Făcut din setea de celest și bine.
Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns, De ochiul Tău nimic nu-i prea departe Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte Nu poate-avea taine de nepătruns.
Mă răsfoieşti cu interes, Părinte, Pe care nu vrei să-l disimulezi, Dar când găseşti greşeli printre cuvinte Sau intriga din carte-i prea fierbinte, Te văd cum, lecturând, Te întristezi.
Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită Pentru lectura care Ţi-o doreşti, Dar corectată şi retipărită Această carte poate fi primită Pe rafturi în biblioteci cereşti.
Rescrie, Doamne, frazele greşite, Refă capitole întregi, sau părţi, Dându-le alte titluri, inedite, Dar vreau să figurez la „favorite" Pe lista Ta cu numeroase cărţi.
Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată Şi urmăreşti cu degetul pe rând, Când vezi greşeli le strângi într-o erată Să fiu o carte bună, corectată, Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.
Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine, O carte ce-n iubire renăscu Scrisă cu pana dragostei divine; Citeşti în mine, Doamne, despre Tine Căci personajul principal eşti Tu.
Vulcan, februarie, 2008 Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013
Mă pregăteam să „atac” o filă nouă în word, pentru… meditația de miercuri, când am constatat cu uimire că lipsește rigla (ruler) din pagină. Se poate scrie și în absența riglei, important e să ai „ce”. Și „cum”. Dar nu am făcut-o. Simțeam că nu am control asupra paginii. Adică a scriiturii mele. De ce, mă întrebam, pentru un eventual ultim cuvânt să mă azvârle pe pagina următoare? Cu ajutorul riglei îmi făceam loc, iar gândurile MELE se așterneau acolo unde voiam EU.
Îmi aminteam că mi s-a mai întâmplat, dar nu și cum se rezolvă. Ce-i de făcut? Apelezi la generația care a crescut odată cu computerul. Și când ai copii…
Mi s-a cerut să cedez controlul asupra computerului, prin programul necesar (fiind departe), și am făcut-o. Dar am simțit, pentru o clipă doar, un oarecare discomfort. Eram în familie, eu eram acolo și totul era în beneficiul meu. Și, oricum, în computer nu este nimic secret. Scrierile mele sunt publice (în cărți, reviste, bloguri), ca și o mică parte din zecile de mii de fotografii adunate prin stocări zilnice. (Vivat Nikon!)
Așadar, oricine se poate „plimba” prin computerul meu fără să-mi dea emoții. Și, totuși, a fost clipa aceea. Mă gândesc la ea și sunt… mulțumit. Aceasta este vigilență. Nu era niciun pericol în acest caz, dar nu poți încredința controlul fără să te gândești. Controlul asupra gândurilor, trăirilor… Asupra ta.
Problema s-a rezolvat, dar meditația mea a rămas agățată de acest subiect. Control. Manipulare. Atât de prezente în lumea noastră. Îmi amintesc de felul în care visam la democrație, trăind în comunism. Am fost revoluționar, doream schimbare și, în mod deosebit, să votăm după bunul plac. Toate au venit, la pachet cu dezamăgirile. Oare câți mai cred astăzi, ținând ștampila ca pe un trofeu, că aleg candidatul potrivit? Cel pe care-l doresc. Fără să înțeleagă că îl văd potrivit pentru că așa li s-a sugerat în mod perfid. Eficiența manipulării prin mass media este cunoscută. De aceea se dă bătălia pe trusturile de presă. Și aceste practici se întâlnesc în toate domeniile de activitate.
Dar dacă putem trăi, totuși, încercând să le ignorăm, există un domeniu în care lipsa vigilenței, cedarea controlului, ne afectează nu doar viața ci și veșnicia. Și acesta este cel spiritual. Începând de la controlul oamenilor asupra deciziilor noastre, până la stăpânire diabolică asupra minții.
Numărul celor total dezinteresați de componenta spirituală a ființei, cea eternă, este tot mai mare. (Cândva, îngroșam și eu acest număr) Iar manipularea este prezentă și aici. Dacă un om are o experiență deosebită, o revelație care să-l apropie de Dumnezeu, este suficient dușul rece oferit de cei din jur: „Numai proștii cred în Dumnezeu.” Și nimeni nu vrea să treacă drept prost. De aceea formula „numai proștii” dă rezultate în campania electorală, la mitinguri, etc. Și oamenii merg în direcția dorită de cei „deștepți”.
Dar chiar dacă au trecut de acest prag, căutând să se apropie de Dumnezeu, oamenii nu sunt în siguranță. Pentru că sunt credincioși și „credincioși”. Și pot primi o porție de manipulare și în mijlocul fariseilor. Devin, astfel, luptători pentru „adevăr” din ceea ce li s-a spus, fără să cunoască Adevărul. Soluția este vigilența, ancorarea în Cuvânt și, cu precădere, încredințarea controlului in mâna lui Dumnezeu. Pentru călăuzire în lumină. Apostolul Pavel le scria credincioșilor din Corint: „Noi demolăm argumentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2 Corinteni, 10:5) Am folosit o traducere actualizată (VBD 2007), pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul biblic.
Chiar cunoscând Cuvântul, este dificil de ținut frâul drept în mijlocul atâtor tentative de manipulare. Soluția este să i-L încredințăm lui Dumnezeu. Pentru că El ne oferă și protecție și ghidare în siguranță spre destinația stabilită de El.
Doamne, vreau controlul Tău, nu al oamenilor, asupra vieții mele!
Pe scena lumii ies prea des la rampă Orori ce nici măcar nu se fardează, Negarea e în fiecare frază Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă În cor lătrat de note fără lesă, Și pare c-a pierdut orice adresă Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare, Să văd frumosul cucerind pământul, Fiindu-i și esența și veșmântul, Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri, În gesturi și-n surâsuri delicate, Să-l văd în cărți, cu aripi avântate, Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise, Spun scepticii pătrunși de îndoială, Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială, Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul Și oferindu-l cu luciri divine, Sunt printre noi azi oamenii de bine În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta, Cu armonie de Eden în toate, Dacă vom rezona în unitate Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.
Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)
Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă…mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.
De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrbe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)
Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)
Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!
La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.
Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.
