Un tablou bucolic, în care turma paşte iarba grasă, în timp ce păstorul cântă la caval acompaniat de susurul izvorului, nu poate fi decât o încântare, atât pentru ochi cât şi pentru sufletul în căutare de tihnă. Dar cel descris de Isus în pilda relatată de evanghelistul Luca (cap 15) nu are acest scop.
Pilda s-a impus în acest context ca o necesitate, când fariseii şi cărturarii au cârtit, intrigaţi de atitudinea Învăţătorului faţă de vameşii şi păcătoşii care au venit să-L asculte. O cârtire condamnabilă.
Isus începe parabola cu o întrebare retorică: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?”(vers 4) Continuă apoi vorbind despre bucuria regăsirii şi a întoarcerii la turmă, bucurie pe care o sărbătoreşte împreună cu prietenii.
Analogia cu turma, folosită frecvent, ar trebui s-o considerăm măgulitoare pentru că oile sunt animale sociale, docile şi-mai ales!- îşi urmează cu credincioşie păstorul, faţă de care dezvoltă dependenţă. De aceea Isus continuă această analogie când vorbeşte despre faptul că este „multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.
Nu ni se spune care a fost reacţia turmei, dar nu e greu de presupus, chiar dacă n-avem experienţă în zootehnie. Acceptarea. Pentru că în turmă voia păstorului este suverană. Dar la oameni? Fariseii şi cărturarii au dovedit respingere. Se erijau în cei care pot face selecţie pentru turma lui Dumnezeu. Greşit.
Ne rugăm adesea, noi, turma, pentru „prinşii de război”, adică pentru oile rătăcite. Câtă sinceritate punem în rugăciune? Întrebarea se cere rostită pentru că întoarcerea unei oi rătăcite nu generează întotdeauna bucuria aşteptată. Se bucură Păstorul. Cerul se bucură. Dar noi?
Haideţi să participăm cu inima la bucuria cerului. Fără rezerve. Şi fără judecată! Amin.
Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 noiembrie 2018
