Când Te-ai născut Tu…

Iesle

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de…”şi „după…”

Era-mplinirea vremii, timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti
Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii: interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit… în moarte!

Vulcan, 3 decembrie 2007

Darul divin

DSC_2238a

Decembrie ninge vârtos
Din norii ce scutură perne,
Iar puful în tihnă se-aşterne
În plapuma grea de pe jos.

Superbul decor hibernal
Dublat e de alte decoruri,
Şi oamenii-şi intră în roluri
Pe scena cu-aspect triumfal.

E jocul de-a „omul cel bun”
Ce-şi caută-n el dăruirea,
Şi-n asta găsind împlinirea
Dă daruri în prag de Crăciun.

E bine să dăm, să primim,
Dar nu doar când bradul se-aprinde
Şi nu doar în zvon de colinde,
Ci zilnic să dăm, să iubim.

Aşa ne învaţă Acel
Ce poartă cu Sine dreptarul,
Acel ce El Însuşi e darul
Primit de la Tatăl din cer.

Căci scris e „un Fiu ni S-a dat”
Şi-n El ni s-a dat mântuire
Şi cerul întreg moştenire,
Ce dar, ce cadou minunat!

Decembrie ninge din nou
Cu daruri şi fulgi de zăpadă,
Dar câţi oameni au ochi să vadă
La iesle… Divinul cadou.

Simion Felix Marţian

 

Sonet fierbinte


În vatra vieții focul e aprins
Și-o ardere e mersul înainte,
Iar clocotul intens din simțăminte
Îl definește, iată, dinadins.
 
Din foc se nasc iubiri cu jurăminte
Și-n lava patimii e jar încins,
Iar arta poartă focul ei nestins
În note, în culori și în cuvinte.
 
E foc în viață, viața e un foc,
O flacără arzând…printr-o minune
Neînțeleasă, uneori, deloc.
 
Dar, Doamne, eu te rog, în mine pune
Mai  mult de toate astea la un loc:
Un foc divin, să  ard în rugăciune!
 
Simion Felix Marţian
 
 
 
 

Oaia atacată de…turmă

dscf3290

Un tablou bucolic, în care turma paşte iarba grasă, în timp ce păstorul cântă la caval acompaniat de susurul izvorului, nu poate fi decât o încântare, atât pentru ochi cât şi pentru sufletul în căutare de tihnă. Dar cel descris de Isus în pilda relatată de evanghelistul Luca (cap 15) nu are acest scop.

Pilda s-a impus în acest context ca o necesitate, când fariseii şi cărturarii au cârtit, intrigaţi de atitudinea Învăţătorului faţă de vameşii şi păcătoşii care au venit să-L asculte. O cârtire condamnabilă.

Isus începe parabola cu o întrebare retorică: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?”(vers 4) Continuă apoi vorbind despre bucuria regăsirii şi a întoarcerii la turmă, bucurie pe care o sărbătoreşte împreună cu prietenii.

Analogia cu turma, folosită frecvent, ar trebui s-o considerăm măgulitoare pentru că oile sunt animale sociale, docile şi-mai ales!- îşi urmează cu credincioşie păstorul, faţă de care dezvoltă dependenţă. De aceea Isus continuă această analogie când vorbeşte despre faptul că este „multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Nu ni se spune care a fost reacţia turmei, dar nu e greu de presupus, chiar dacă n-avem experienţă în zootehnie. Acceptarea. Pentru că în turmă voia păstorului este suverană. Dar la oameni? Fariseii şi cărturarii au dovedit respingere. Se erijau în cei care pot face selecţie pentru turma lui Dumnezeu. Greşit.

Ne rugăm adesea, noi, turma, pentru „prinşii de război”, adică pentru oile rătăcite. Câtă sinceritate punem în rugăciune? Întrebarea se cere rostită pentru că întoarcerea unei oi rătăcite nu generează întotdeauna bucuria aşteptată. Se bucură Păstorul. Cerul se bucură. Dar noi?

Haideţi să participăm cu inima la bucuria cerului. Fără rezerve. Şi fără judecată! Amin.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 noiembrie 2018

Sonet brumat

Bruma

De sărutul brumei iarba se-nfioară
Şi scânceşte frunza tremurând în ger,
Îşi ridică pomii braţele spre cer
Căutându-şi straiul verde de-astă vară.

Sub argintul rece vise-n verde pier,
Ofilirea-n ele începând să doară;
Strălucirea trece la…odinioară,
Iar speranţa pare doar un gând stingher.

Dar tabloul sumbru poate prinde viaţă
Când pe pânza vremii, bruma ignorând,
Folosim aceeaşi tuşă îndrăzneţă

Care-n rugăciune-o punem doar crezând:
Mulţumim că bruma vieţii-i doar prefaţă
La eterna vară ce va fi-n curâd!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 brumar 2018

Plâns colectiv, la Colectiv

Crăciun însângerat

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Încă dansează flăcări pe pereți
Alimentate de coșmarul morții;
Unde sunteți copii, unde sunteți?
Părinții vă așteaptă-n fața porții.

Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alții se luptă cu durerea vie,
Însă părinții-n plânsul colectiv
Sunt TOȚI marcați de-aceeași tragedie.

Sunt toți pătrunși de-același gol imens,
Fie că-și poartă pașii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!

Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Și-această neputință mă răpune,
Dar, totuși, aș putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.

Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetățenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.

Și-n dragostea ce-o ai Tu pentru toți ,
Și-o-mparți ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poți,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 noiembrie 2015

Toamna istoriei

4

Deşi elegia există
În lacrima toamnei, în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Vulcan, 25 septembrie 2007

Sărbătoarea roadelor

DSC_0006a

Având sărbătorescul în priviri,
În suflet foc şi-n voce pasiune,
La Tine, Doamne, vin cu mulţumiri
Pentru rodire, pentru împliniri,
Copiii Tăi de-aici, în rugăciune.

Noi ştim că numai după voia Ta
Rodeşte binefăcător pământul,
Căci Tu dai soare, cu căldura sa,
Dar dai şi norii pentru a uda
Şi tot la voia Ta porneşte vântul.

Noi am sădit şi-adesea am udat,
Dar, Doamne, numai Tu-ai făcut să crească;
Îţi mulţumim de darul minunat
Ce prin rodirea gliei ni l-ai dat
Cu îndurarea Ta dumnezeiască.

Căci dacă am avut un an bogat
Şi-ogorul din belşug ne-a dat de toate,
Nu-i pentru că aşa am meritat
Ci pentru că din nou Ţi-ai revărsat
Din cer nemăsurata-Ţi bunătate.

De-aceea bucuroşi sărbătorim,
Şi pentru roadele ce ne-nconjoară
Din toată inima Îţi mulţumim,
Dorind ca şi noi plini de rod să fim,
Nu ca smochinul de odinioară.

Cu mulţumiri vrem astăzi a-Ţi cânta,
Şi cântul nostru viu vrem să răsune.
Cum să tăcem? Cum am putea tăcea
Când, Doamne, umpli cu prezenţa Ta
Astăzi, aici, Casa de rugăciune !

 

Bagheta

pizap.com15402341702702
“Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au aceeaşi slujbă, tot aşa,şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos;”(Romani 12:4-5a)

Pe un pământ ce poartă dureros
O lume-ntr-o continuă nevroză,
Apare discordant de luminos,
Din alte sfere, trupul lui Cristos
Cu mădulare-n sfântă simbioză,

Cu mii şi mii de ochi şi mii de guri
Şi, deasemenea, mii de picioare
Unite-n nesfârşite legături
Precum urzeala unei ţesături;
Dar mâinile, ah, câte fi-vor, oare?

Sunt mâini care oferă ajutor,
Căci de adânci nevoi geme planeta,
Sunt mâini ce mângâie duios, uşor,
Sunt mâini împreunate rugător,
Dar sunt şi mâini ce mânuiesc…bagheta.

Ne închinăm dând slavă Celui sfânt,
Iar inimile noastre gustă zborul
Când sunt înaripate de avânt,
Dar pentru-a ne armoniza în cânt
E necesar să vină…dirijorul.

Atunci când vezi că cei din preajma ta
Şi-au pregătit şi inima şi gura
Ca Domnului prin cânt a se-nchina,
De simţi că asta e chemarea ta
Aşează pe pupitru partitura.

Orice lucrare poate fi un cor
Când armonia-şi pune eticheta,
Dar cum pe lângă oameni şi decor
Mai e nevoie şi de dirijor,
De-i voia Domnului, preia bagheta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 27 septembrie 2010