Sonet de mai

DSCF6115b

Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.

Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul
Când picură, ca un prinos, nectarul,
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.

Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire

Şi, cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.

Simion Felix Marțian

Isus, Toma şi eu

 

Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu…”Pace vouă!”

Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar…Toma nu era la părtăşie.

Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.

Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând,cu glas abia şoptit:
„Priveşte, Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”

De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.

Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne, Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.

Prin har, Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.

Simion Felix Marțian

Emaus

Abia dacă ghiceai umbrele serii
Când, spre Emaus, cei doi ucenici
Mergeau purtând prăpastia durerii
Căci, îndoiţi de vestea învierii,
În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…

Păşeau prin colbul drumului de ţară
Cu suflet răvăşit, nemângâiat,
Când paşilor alţi paşi se-alăturară
Şi un drumeţ le zise… ca-ntr-o doară:
„Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”

„Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,
Căci tot oraşul a fost zguduit
De nemaipomenita tragedie:
Isus din Nazaret, speranţa vie
A libertăţii noastre, a murit.

L-au judecat şi L-au trimis la moarte
Deşi era profet, om ne-ntinat,
Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate
Crează iarăşi ambiguitate,
Spunând că Domnul ar fi înviat.”

Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,
Străinul a-nceput a tâlcui
Din profeţiile de-odinioară:
„Voi nu ştiaţi că trebuia să moară
Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”

Se derulau prin faţa lor cuvinte
Şi parcă totul devenea mai clar,
Căci în lumina scrierilor sfinte
Un gând le încolţea atunci în minte:
E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.

Cu pâlpâiri venind tot mai aproape
Emausul se-ntrezărea pe drum
Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.
„Drumeţule, afară-i deja noapte,
Rămâi la noi, căci e târziu acum.”

În odăiţa lor de pace plină
Aveau la masă un necunoscut,
Dar pâinea frântă le-a adus lumină,
Recunoscând prezenţa Lui divină:
„Este Isus!” Dar El a dispărut.

Rememorând tot drumul, cu uimire,
Emoţia de-atunci se lămurea,
Vibrând încă, în voce şi-n privire:
„Nu ne ardea în piept a Lui vorbire
Când El Scripturile ne deschidea?”

Ce bucurie! Câtă siguranţă
Şi-avânt se împleteau în mod sublim
În inimile pline de speranţă,
Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:
„Să ducem vestea la Ierusalim!”
***
Avem câte-un Emaus fiecare,
Mergând pe drum cu-al îndoielii chin
Când parcă şi speranţa-n suflet moare,
Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare
Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.

Simion Felix Marțian

Învierea

Incandescentul miez al unei drame,
Având ca scenă al Golgotei deal,
Părea, răcindu-se, să se destrame
Când au căzut cu bezne reci marame,
Ca o cortină peste-un act final.

Scenariul, însă, mai avea mistere
Venind din profeţii cu glas vibrant,
Căci nici în chinul greu, nici în durere,
Şi nici în moartea cu a ei tăcere
Nu s-a ajuns la…punctul culminant.

Cu oameni risipindu-se în zare,
Satisfăcuţi de-acest deznodământ,
Scenariul părea unul oarecare,
Însă vedem pe fila următoare
Că moartea n-are ultimul cuvânt.

Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie,
L-au prins din nou frisoane pe pământ
Când a primit a cerului solie
Prin îngerul venit din veşnicie
Ca să răstoarne piatra la mormânt.

Din cer venea lumina spre Lumină
Spre Cel care păşea biruitor
Peste sinistra morţii ghilotină
Şi deschidea, cu dragoste divină,
Spre înviere uşa tuturor.

Nu, nu putea mormântul să-L încapă
Pe Cel prin care toate s-au creat;
Şi ce părea un gong final spre groapă
E doar semnal că viaţa stă să-nceapă
Cu roluri noi. Cristos a înviat!

Simion Felix Marțian

Procesul lui Isus

 

Trecea Isus prin săli de judecată,
Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat,
Într-un proces cum n-a mai fost vreodată,
Şi raţiunea ţipă consternată:
„Cum, Adevărul este acuzat?

Pe banca acuzaţilor stă Mila?
Stă Dragostea cu chip curat şi blând?
Se înroşeşte chiar şi clorofila
De indignare, când îşi pun ştampila
Pe condamnare, oamenii, pe rând.”

A apărut un licăr de dreptate
Când i s-a dat s-aleagă, la popor,
Între un Miel şi-un om cu mâini pătate,
Însă mulţimile înfierbântate
Ales-au…potrivit cu firea lor.

„La moarte!”ţipa aspru acuzarea
Cu glas de bici, tăios, încrâncenat,
Şi raţiunea-şi strigă consternarea:
„Dar unde-i, unde este apărarea?
Cum să condamni un om nevinovat?”

Însă procesul, apă-nvolburată,
Curge spre un deznodământ fatal
Şi raţiunea tace sufocată,
Căci toată-această falsă judecată
Trece dincolo de raţional.

Cine şi cum putea să înţeleagă
Că acuzatul, în tăcerea Lui,
Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă,
Când fiecare îşi ducea-n desagă
Păcatul bici şi suliţă şi cui.

Şi eu I-am provocat grea suferinţă
Însă acum, fiindcă-am înţeles,
Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă,
Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă
Că n-a fost apărarea la proces.

Simion Felix Marțian

Săptămâna Patimilor

DSC_0540a

E-atât de… mare Săptămâna Mare,
Atât de grea pe-a timpului balanță
Și-atât de plină-n propria-i vibranță
Că nu încape-n foi de calendare!

În ea s-a strâns istoria, strivită
De fenomene-n cavalcade stranii,
Și doar lumina caldă din cazanii
Redă privirii forma-i împlinită.

O săptămână cuprinzând în sine
Istoria scrâșnită prin suplicii,
Pe care niciun fel de artificii
N-o pot redecora în „bun” sau „bine”.

E săptămâna picurând cu sânge
Pe zilele trecând cu pumni și palme,
Pe ore de batjocuri și sudalme,
Pe clipe tragice când cerul plânge.

În fața valului imens de ură
Stă El, Hristosul, trist scrutând Calvarul,
Și către ceruri ridicând paharul
Îi soarbe cea din urmă picătură.

Cumplită săptămână a durerii,
Mai dai fiori prin timp, sfidând distanțe,
Și-ai fi ucis pe veci orice speranțe
De n-ar fi fost… și zorii Învierii!

Simion Felix Marțian

Intrarea în Ierusalim

 

A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai, Isuse, spre cetate
Pe-un măgăruş, smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate, ca furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.

Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit, căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.

Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului, osana!

Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi, ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri, osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.

A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu, neînsemnatul, anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.

Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat, gloata infamă.

Eu însă vreau, Isuse, cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire, faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.

Simion Felix Marțian

Protest la Petroșani

Blog

Iubiți creștini, la poale de Parâng
Ne-am adunat din solidaritate,
Plângând alături de acei ce plâng,
Dar și făcând apel pentru dreptate.

Căci vin cutremure de undeva
Lovind familia la temelie,
Dar pentru noi e sacră, și-i ceva
Ce Dumnezeu a hotărât să fie.

Și-n dragoste, femeie și bărbat
Să dăinuiască-n timp, când pe tulpină
Apar vlăstari, ca rod înmiresmat,
Care devin a ochilor lumină.

Și-atunci cum să tăcem, când dinspre nord,
Tentacule ce-s gata să agațe,
Prin brute cu răceală de fiord,
Smulg copilașii mamelor din brațe.

Un monstru denumit Barnevernet
Răpește prunci și declanșează drame,
Și-n umbra lui crescând încet, încet,
Familiile prind să se destrame.

Părinții strigă după ajutor,
Și strigătul răsună românește;
Să protestăm, mișcați de drama lor,
Până când spectrul răului nu crește.

Să prevenim acest sistem ateu,
Care își târâie prin bezne pașii,
Că azi se războiesc cu Dumnezeu,
Care a dat părinților urmașii.

Iubiți creștini, ce vă-nfrățiți cu Jiul,
Manifestăm, nutrind credința vie
Că Dumnezeu, în casa Bodnariu
Și-a celorlalți, va da iar bucurie.

Simion Felix Marțian
16 aprilie 2016

Cu taxiul pân’la catedrală

Ruina 3

Mă îndoiesc că vom afla vreodată care a fost intenția celor de la Taxi când au lansat piesa „Despre smerenie”. Sau că vom înțelege pe deplin mesajul. Da, ei ne oferă acum explicații în această direcție, dar acestea pot avea și rolul de a le salva imaginea.

A fi acuzat de anticreștinism, de ateism, de atac la simboluri religioase, într-o țară creștină este grav. Iar pentru un artist, curată sinucidere. Și asta pentru că pierzându-ți fanii poți cânta doar sub duș. Singur. Ori nu acesta este țelul unui artist. Așa că explicațiile lor pot fi reale, sau…cosmetico-salvatoare.

Asupra unui singur lucru putem fi siguri în ceea ce privește acest subiect: protagoniștii nu se așteptau la un ecou atât de răsunător! Dar nici la fulminanta controversă. Înțelegerea diferită a mesajului, dar și poziționarea diferită față de subiect, au împărțit, din nou, românimea în tabere. Fără nicio legătură cu muzica, așa cum ar fi fost de așteptat.

Spiritele s-au încins uneori periculos, primejduind relațiile dintre oameni. Pentru că, în multe cazuri, vocabularul folosit era în dezacord flagrant cu subiectul. Înțelegându-se, corect sau greșit, că este vorba de un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, s-a recurs, de ambele părți, la argumente biblice. Cel puțin acolo unde s-a apelat la teologie.

Pe de o parte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel în care se vorbește despre hotărârea lui David de a construi un Templu, vădit stingherit în casa lui („Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort.”-2 Samuel 7:2), sau cel în care se vorbește despre strălucire Templului din Ierusalim care a fost umplut „de slava lui Dumnezeu”.( 2 Cronici 5:14)

Pe de altă parte texte din Noul Testament, în care ni se spune că Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de mâini…”( Faptele apostolilor 17: 24), sau referitoare la închinarea „în duh și în adevăr”. (Ioan 4: 23)

Dar cea mai gravă acuză adusă cântecului și interpreților a fost aceea de dezbinare a nației. Un fapt deloc plăcut. Nici de dorit. Ba dimpotrivă. Și, totuși, care este partea bună a lucrurilor, în mijlocul acestei controverse devenită realmente o furtună? Subiectul discuțiilor. Chiar contradictorii.

Trăim o vreme în care se vorbește tot mai puțin despre Dumnezeu. Iar anul acesta risca să devină și mai sărac în astfel de discuții. Este nu doar an electoral, ci și cu fotbal românesc în campionatul continental. Asupra credinței s-ar fi tăcut vârtos.

Nu știm, repet, care a fost intenția celor de la Taxi. Dar cu toată furtuna stârnită, eu văd binevenit acest cântec. Controversat sau nu, au apărut întrebări uitate: „Unde este Dumnezeu?”, Ce-I place lui Dumnezeu?” Și altele. La care El le va răspunde, dacă au fost puse cu sinceritate. Și eu cred că au fost. Măcar pe ici, pe colo.
Hei, Taxi, du-mă pân’la Catedrală!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 aprilie 2014

Barnevernet și zidurile Ierihonului

Protest 16

Nu auzisem nimic despre Barnevernet până în toamna anului trecut. Aș fi preferat să nu aud. Ba nu. Asta înseamnă să fugi de realitate. Era de preferat să nu fi existat. Dar există. Așa cum există spini și junghiuri. Putregai și violență. Secetă și puroi.

Se pare că scopul inițial al acestui Serviciu era bun. Lăudabil. Să oferi protecție copilului este, sau ar trebui să fie, o manifestare a dragostei. Și dragostea-i din Dumnezeu. Dar să intervii acolo unde nu ești solicitat, unde nu e nevoie de tine, ba dimpotrivă, este abuz. Condamnabil. Și asta vine…din altă parte.

Abuzurile lor n-au început atunci când au ajuns la urechile noastre, ci cu mult timp în urmă. Dar a trebuit ca cineva să se facă auzit, să-și strige disperarea. Și familia Bodnariu a făcut-o. Pentru că situația lor era disperată. Să te trezești așa, deodată, fără copii, în urma intervenției acestor „binevoitori” este tragic.

Atunci am aflat că nu era un caz singular. Nici măcar rar. Ci destul de frecvent. Și am auzit numele altor familii de români în aceeași situație: Rădulescu, Nan…Dar și familii de alte naționalități.

Opinia publică s-a manifestat prin proteste, presa a clocotit, oferind știri fierbinți, dar rezultate notabile nu s-au văzut. Am scris și eu la vremea aceea câteva articole pe această temă.

Când ecourile păreau să se stingă, dând impresia că lumea și-a pierdut interesul pentru această dramă, mi-a venit în minte această analogie cu zidurile Ierihonului. La cucerirea Ierihonului a existat un plan bine pus la punct, victoria urmând să vină prin strigăte, și totuși, în mod surprinzător, a existat și un timp de…tăcere. „Voi să nu strigați, să nu vi se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: <<Strigați!>> Atunci să strigați.” (Iosua, 6: 10)

Și tăcerea care s-a lăsat pentru o vreme în cazul Bodnariu pare să aibă același scop. Pregătirea „asaltului” programat pentru 16 aprilie. Nu știu cât de departe putem merge cu această analogie, dar un lucru este cert: glasul nostru trebuie să se audă. La unison. Și dacă au căzut zidurile Ierihonului, de ce ar rezista Barnevernet. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani, 8: 31). Și acum luptăm împotriva necredincioșilor.

Mobilizarea pentru această acțiune trebuie să fie exemplară. Înțelegând suferința părinților cărora le-au fost răpiți copiii, simțind cu ei, trebuie să le fim alături. Rugându-ne, să ne asigurăm că Dumnezeu este cu noi, și astfel vom auzi îndemnul: „Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” ( Iosua, 6: 16)

Rezultatul acțiunii biblice a fost: „Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare, și zidul s-a prăbușit.” ( Iosua, 6: 20) Să fie Barnevernet mai tare ca Ierihonul? Mă-ndoiesc. Și ,oricum, Dumnezeu este același. Ca ieri, e azi și-n veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 aprilie 2016