Autor: sfmartian

Lacrimi pentru Parisul copilăriei mele

sfmartianUn comentariu

Am copilărit la Paris. Și ca adolescent l-am cutreierat. Și nici mai târziu n-am pierdut niciun prilej de-al străbate cu pași tăcuți, târându-mi captivat umbra pe caldarâm, să mai prind cu urechea ecourile pașilor celor care m-au precedat.
Am colindat Parisul fascinat de tot ceea ce-mi oferea ca decor. Dar și de dramele din scenă.
Am bântuit prin Paris grație „pașaportului” care-mi deschidea ușile bibliotecilor. Și a literaturii franceze. Așa i-am cunoscut pe francezi. Și istoria lor. Și arta lor.
N-aș putea spune că am făcut din istorie o pasiune, cunoștințele acumulate venind mai degrabă pe canalul care-mi adăpa setea de cunoaștere. Pe „vreau să știu”.
Cunosc istoria poporului meu, studiind-o în școală. Cunosc istoria poporului evreu, ca popor al Vechiului Testament, carte care trebuie să ne fie familiară.
Și cunosc istoria poporului francez din…literatură. Grandioasa literatură franceză.
Așa m-am îndrăgostit de Franța și de francezi. De cultura lor. De aceea îi simt apropiați. De altfel „La Marseillaise” este singurul imn străin pe care-l cunosc. Ba-l mai și fredonez.
Și chiar dacă ne dor toate tragediile, le resimțim în funcție de apropiere. Rezonăm la tragism, dar intensitatea e dată de locul pe care-l ocupă în noi personajele tragediei, scena.
Murim câte puțin cu fiecare tragedie, ne răvășește disperant fiecare atentat terorist, dar… Acum a fost Parisul. Orașul Luminilor și…al „copilăriei” mele. Și al copilăriei lui Gavroche.
Îmi bate în piept, dureros, dangătul clopotelor de la Notre Dame. Și plânge Sena…
O rouă caldă îmi umezește pleoapele. Oare ce-o fi?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 noiembrie 2015

La moara lui Felix

sfmartian2 comentarii

Moara 5

De ce…„la moară?” Poate din modestie. Dacă aș fi avut pretenția că pot să ofer hrană spirituală pe blogul meu, l-aș fi numit altfel. Cum ar fi, bunăoară, „la brutărie”. Dar mă mulțumesc să cred că pot oferi făină.

Și-am purces astfel la măcinat. Boabe de idei. De gânduri și sentimente. De emoții și atitudini. Boabe coapte, cred eu, într-o lumină propice. La o temperatură potrivită.

Din toate acestea și…multe altele, doresc să ofer cititorilor o făină bună, la care să adauge fiecare ingredientele dorite. Să-și pregătească fiecare pâinea după gust. Sau plăcinta. Sau cozonacul. După gust și nevoi.

Nu știu cât timp îmi voi permite să aloc măcinatului, dar vă aștept pe aici. În miros de grâne și făină, să luminăm nopțile cu albul pâinii viitoare. Să ne îmbrățișeze răsăritul lângă scocul morii, în timp ce apa se avântă impetuos pe roată. Care se-nvârtește. Și se-nvârtește.

Dacă voi lipsi, voi fi , poate, cu boabele la soare. Pentru un plus de coacere.Dar voi reveni, cu aceeași caldă bucurie de-a fi împreună. De a pregăti împreună pâinea. Pentru că este nevoie.

Vă aștept la moară. La moara lui Felix.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 noiembrie 2015

Plâns colectiv, la Colectiv

sfmartianLasă un comentariu

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Încă dansează flăcări pe pereți
Alimentate de coșmarul morții;
Unde sunteți copii, unde sunteți?
Părinții vă așteaptă-n fața porții.

Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alții se luptă cu durerea vie,
Însă părinții-n plânsul colectiv
Sunt TOȚI marcați de-aceeași tragedie.

Sunt toți pătrunși de-același gol imens,
Fie că-și poartă pașii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!

Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Și-această neputință mă răpune,
Dar, totuși, aș putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.

Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetățenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.

Și-n dragostea ce-o ai Tu pentru toți ,
Și-o-mparți ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poți,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 noiembrie 2015

N-o să ies în stradă

sfmartianLasă un comentariu

Am ieșit în stradă în ’89. Într-un decembrie cu ger fierbinte. Mișcarea din Valea Jiului a fost mai anemică, dar am fost în mijlocul ei.
Am ieșit în stradă neștiind că aveam de partea noastră o țară întreagă. Dinspre Timișoara veneau doar zvonuri, iar de mișcarea din Bucurști auzeam doar vag, la Europa liberă, printre fluierăturile bruiajului.
Am ieșit în stradă riscând. Enorm. Fuga lui Ceaușescu m-a găsit la interogatoriu. Era vinerea în care Diana, fiica mea, împlinea patru săptămâni.
Am riscat să n-o văd crescând, să-mi petrec viața după gratii, dar am făcut-o gândindu-mă la viitorul ei. Al generației ei.
Am ieșit în stradă într-un decembrie care ningea cu speranțe. Troienea cu speranțe.
Am ieșit în stradă și s-a năruit un sistem. Un mecanism monstruos cu o multitudine de rotițe.
Atunci am crezut că fericirea se naște în stradă. Am crezut cu toată tăria. Și ce-am obținut? Dreptul de-a ieși în stradă. Atât. Nu e puțin, dar nu asta așteptam. Și, oricum, cei ce se revoltă nu cer dreptul de-a o face.
Se iese în stradă fără riscuri, dar acest lucru se face, ca întotdeauna, din cauza nemulțumirilor. Și dacă există nemulțumiri care ne scot în stradă, ce-am obținut în 89? Nu e primul guvern care cade sub presiune. Și nici ultimul. Acum, însă, se simte un iz de anarhie. Și nu e bine.
Am ieșit în stradă când eram tânăr și mă credeam curajos și deștept. Dar nu eram. Doar naiv.
N-o să ies în stradă. S-a prăbuși un sistem sub presiunea străzii și românii nu o duc REALMENTE mai bine. Dovada? Sunt iarăși în stradă. De ce să ne amăgim deci că ceva se va schimba acum, prin mutarea câtorva pioni?
N-o să ies în stradă pentru că nu mai sunt naiv. Nici deștept. Doar mai înțelept, potrivit Bibliei: „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul…” . Și ne mai spune Biblia să ne rugăm pentru ei. Pentru cei cu care vrem acum să dăm de pământ. Și lucrurile vor sta altfel.
N-o să ies în stradă. O să mă rog. Chiar dacă nu se roagă alături de mine cei care mai cred că vor rezolva lucrurile protestând.
N-o să ies în stradă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 noiembrie 2015