Purtând viscol în păr și-n  glas urlet de lup,
Iarna-și face din ger bici mușcând dureros,
Are gheață-n priviri și, suflând viforos,
Îi lucesc zale reci prinse-n țurțuri pe trup.

A gonit mii de flori, le-a tăiat pân´la os,
Dar acum s-a oprit: ghioceii irup!
Și cu albul pe alb vraja iernii o rup,
Învingând uimitor printr-un pas curajos.

Suntem, Doamne, prea slabi într-un mediu ostil,
Când suntem mângâiați cu privire de brici
Și simțim c-am trăi un continuu exil.

Da, suntem ghiocei, dar ne scapă de frici,
Să privim îndrăzneț spre-al dezghețului tril,
Cât mai stăm să purtăm albul Tău pe aici!

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 ianuarie 2023

În curgeri albe se aștern zăpezi,
Și-i albă liniștea despăturată
Pe-ntinderea câmpiei fără pată,
Și-n alb adorm tăcutele livezi.

Un fulg s-a prins, din fulguiala toată,
De geana unui prunc și- ce să vezi?-
Și râsul lui de-argint, purtând diezi,
Părea tot alb, din inimă curată!

Ni-e lumea albă numai sub omături
Și, Doamne, Tu ne vrei curați mereu,
De-aceea Te rugăm din noi să mături

Prihana  neagră ce atârnă greu,
Și-apoi, avându-Te pe Tine-alături,
Să ducem puritatea ca trofeu.

Simio Felix Marțian

Sfidând din slavă creste vineții,
Cu norii rămânându-i la picioare,
El soarbe înălțimi amețitoare
Și munții par sub el și ei câmpii.

Privesc la vultur și adânc mă doare
Vederea-ncolăcitelor frânghii
De temeri nefirești, de erezii,
Ce-mpiedică azi spiritul să zboare.

Noi nu suntem creați să ne târâm,
Ci să-ndrăznim, așa spune Cuvântul,
Pășind pe nori, nu doar pe caldarâm.

Dă-ne-ndrăzneala, Doamne, și avântul
Ca, pentru cer, să câștigăm zburând
Prin Duhul Tău, oameni pe-ntreg pământul!

Simion Felix Marțian

Adun inel după inel sub coajă,
Și-acum, când pun în frunze ruginiu,
În ramuri simt că s-a făcut târziu,
Cu gongul sunând fiecare strajă.

Cad frunze-ncet, dar nu mă simt pustiu,
Ci-n jur e mai curând un fel de vrajă,
Cu crengile care extaz degajă
Și seva care-n trunchi pulsează viu.

Căci am înfipte rădăcini spre ape
Ce curg de la izvorul din Calvar,
Iar Cel crucificat e-aici, aproape.

Trecând cu El al timpului hotar,
Clepsidra lumii nu mă mai încape
Și muguri noi și... veșnici îmi apar.

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 noiembrie 2022

Prăvălite din timp, cad secundele-n drum
Ca să treacă prin noi dureros uneori,
Alteori strălucind ca petale de flori
Și-aducând în pridvorul trăirii parfum.

Se-mpletesc măiestrit dându-i vieții culori,
Cu ecouri prelungi oferindu-i volum,
Însă toate rămân doar un cântec postum
Când prin gâtul clepsidrei tu însuți cobori.

Dar aceste tăceri care tragic se-aștern,
Când cortinele cad fâlfâind dureros,
Sunt doar porți ce deschid universul etern.

Și acolo poți fi pentru veci luminos,
Dacă-n clipele care în viață se cern
Strălucește cea-n care-ai spus „Da” lui Cristos!

Simion Felix Marțian

Sucombă clorofila-n foșnet trist
Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,
Când vântul viu de ramuri o desprinde,
Și cerul o-nfășoară-n ametist.

Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,
Părând lucrarea unui pastelist,
Iar pomul, obosit echilibrist,
Cu brațe goale de-asfințit se prinde.

Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,
Un fruct ce pare infuzat cu soare
Surâde larg, ca visul împlinit.

De-aceea-n desfrunzirea care doare,
În anii care pâlpâie mocnit,
Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!

Simion Felix Marțian

Poetul mai avea un singur dor,
Eu am mai multe, unele sunt coapte,
Altele-s muguri, sau au dat în lapte,
Dar, totuși, doar de unul mă-nfior.

Mi-e dor, așa, de-o veșnică nenoapte,
Și-n brâul zilei, furca cu fuior,
Din care să se toarcă-ncetișor
Pe fusul vieții pace-n vorbe, fapte...

E dor nebun, dar nu e nebunesc,
Căci nu-i pe-altar de răvășiri buimace
Ci-i întețit de florile ce cresc.

Și dorul vreau să-l împletesc tenace
Cu rugi spre Cel ce are ce-mi doresc:
Iehova Shalom, Dumnezeu e pace!

Simion Felix Marțian
Siegen, 29 septembrie 2022

Istoria zvâcnit-a într-un spasm
Când timpul, ignorând orice frecvență,
Făcea cu veșnicia confluență
Pe-acest pământ în stare de marasm.

Venea Păstorul, ce cu-a Lui prezență,
(Tablou idilic ce părea de basm),
Da turmei hrană și... entuziasm,
Și-o viață nouă, trai din abundență!

Putem trăi azi viața din belșug,
Hrăniți din cer la masa bucuriei,
Rupând al patimilor aspru jug.

Și în curând, desprinși din gheara gliei,
Vedea-vom timpul spart de tăvălug
La poarta dinspre noi a veșniciei!	

Simion Felix Marțian

E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.

În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 septembrie 2022

De nicăieri, lumina a irupt
Într-o fărâmă doar de veșnicie,
O clipă, însă în lumina vie,
Lințoliul greu al negurii s-a rupt.

Am strâns lumina-n ochi, cu lăcomie,
Dorind ca din imagini să mă-nfrupt,
Dar fluxul luminos s-a întrerupt
Și-a revenit a beznei tiranie.

Am înțeles, un fulger nu-i de-ajuns
S-alunge noaptea tainică, adâncă,
Țesută cu-ntrebări fără răspuns.

Dar dă-ne, Doamne, hotărâri de stâncă
Să fim lumini în negrul nepătruns,
Să fim făclii cum... nu suntem. Nu încă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 august 2022