Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.
Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.
Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.
Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin... moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!
Simion Felix Marțian
Să semănăm pe tot pământul gări,
Căci vrea paralelismul să ne-absoarbă
Și, molipsiți de indolență oarbă,
Ne ignorăm, imuni la abordări.
Macazurile risipite-n iarbă
Vor da noi șanse de intersectări,
De noi scântei, de tainice vibrări,
Și dragostea putea-va iar să fiarbă.
Ducem cu noi, absurd și violent,
Pe linii paralele neiubirea,
Cu egoismul ca ecartament,
Dar, la macaz oprindu-ne privirea,
Ne vom cunoaște într-un nou prezent
Și vom cunoaște... și Dumnezeirea!
Simion Felix Marțian
În lacrima caldă și-n palmele mării,
În ghearele beznei din pântec de munte,
În stei vinețiu sau în boabe mărunte,
Se-ncheagă-n cristale imaginea sării.
Anostă la chip, cu cosițe cărunte,
E, totuși, scânteia din miezul mâncării
Dând gustului formă și viață dând stării,
Vitală prezență în micul grăunte.
E bună-n bucate, dar și în cuvinte,
Când drege vorbirea, dând gust și valoare
Și-un strai prețios de adânci simțăminte.
Mă simt copleșit ca de-o mare onoare,
Căci Domnul ne-a spus prin mesajele-I sfinte
Că-i suntem și fi-vom pământului... sare!
Simion Felix Marțian
Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.
Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol senin.
Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,
Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!
Simion Felix Marțian
Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.
Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.
Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte,
Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus!
Simion Felix Marțian
Un deal ivit din hohot de amurg
Și-a pus, ca-ntr-un dement, hidos capriciu,
Pe creștet crucea cruntului supliciu
Pe care stropii veșniciei curg.
Spre dealul zguduit de sacrificiu
Părea că ochii Cerului se scurg,
Însă la poala lui, bătrânul burg
Cu ură și-l trecea pe frontispiciu.
Ar fi-ncolțit pe coama lui fiorii
Și groaza i-ar fi fost pe frunte nimb,
Dar din miracolul venit cu zorii,
Calvarul a-nflorit într-un corimb.
Acum așteaptă-n tihnă călătorii,
Dând pentru vicii dragoste la schimb.
Simion Felix Marțian
Pe cerul azurat cu Voroneţ
Surâde galben soarele amiezii,
Privind către convulsia zăpezii
Ce-și rupe chinga-n ultimul dezgheţ.
Pe caldul portativ cântă aezii,
Pictând cu ciripitul îndrăzneţ
Pe horbota de-un verde pădureţ,
Decor tivit pe aura livezii.
În mugurii pleznind a înviere
Un ciclu se reia repetitiv,
Dând timpului şi start şi-aliniere,
Dar noi, având un alt obiectiv,
Îţi cerem, Doamne, azi: prin sfânta-Ţi vrere
Dezgheaţă inimi reci, definitiv!
Simion Felix Marțian
Cu zori de aur sărutând corole
În cântece părând prin pomi fluide,
Cu-apusuri stacojii țesând hlamide
Și nopți punând creației etole,
Vii armonii se împleteau candide
În oameni și-ale lor aureole.
Dar, în Eden, seninele cupole
S-au înnorat de uneltiri perfide.
A fost tragismul ruperii de Tine,
Dar, Doamne, vei reface armonia
Prin împletire de frumos și bine.
De-aceea, când va-ncepe simfonia,
Aș vrea să simt că-s acordat, Divine,
Și am ca partitură... veșnicia!
Simion Felix Marțian
O curgere de alb și de tăcere,
De tihnă, dintr-n fluviu luminos,
Învăluie în straiul vaporos
Și-n pace lumea, fără bariere.
În jur e doar uimire și frumos,
Căci albul cast alungă din unghere
Tot ce-i pătat, cu iz de neplăcere,
Și neaua face totul grandios.
Mirați privim zăpada, albul pur,
Când, Doamne, ramuri albe fac mătănii,
Iar noi ne facem din cârmâz contur.
Dar, prin iertare, anii noștri fă-ni-i
La fel de albi ca tot ce este-n jur,
Trăind plutirea ca un zbor de sănii.
Simion Felix Marțian
Siegen, 2 februarie 2023
