Sucombă clorofila-n foșnet trist
Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,
Când vântul viu de ramuri o desprinde,
Și cerul o-nfășoară-n ametist.

Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,
Părând lucrarea unui pastelist,
Iar pomul, obosit echilibrist,
Cu brațe goale de-asfințit se prinde.

Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,
Un fruct ce pare infuzat cu soare
Surâde larg, ca visul împlinit.

De-aceea-n desfrunzirea care doare,
În anii care pâlpâie mocnit,
Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!

Simion Felix Marțian

Poetul mai avea un singur dor,
Eu am mai multe, unele sunt coapte,
Altele-s muguri, sau au dat în lapte,
Dar, totuși, doar de unul mă-nfior.

Mi-e dor, așa, de-o veșnică nenoapte,
Și-n brâul zilei, furca cu fuior,
Din care să se toarcă-ncetișor
Pe fusul vieții pace-n vorbe, fapte...

E dor nebun, dar nu e nebunesc,
Căci nu-i pe-altar de răvășiri buimace
Ci-i întețit de florile ce cresc.

Și dorul vreau să-l împletesc tenace
Cu rugi spre Cel ce are ce-mi doresc:
Iehova Shalom, Dumnezeu e pace!

Simion Felix Marțian
Siegen, 29 septembrie 2022

Istoria zvâcnit-a într-un spasm
Când timpul, ignorând orice frecvență,
Făcea cu veșnicia confluență
Pe-acest pământ în stare de marasm.

Venea Păstorul, ce cu-a Lui prezență,
(Tablou idilic ce părea de basm),
Da turmei hrană și... entuziasm,
Și-o viață nouă, trai din abundență!

Putem trăi azi viața din belșug,
Hrăniți din cer la masa bucuriei,
Rupând al patimilor aspru jug.

Și în curând, desprinși din gheara gliei,
Vedea-vom timpul spart de tăvălug
La poarta dinspre noi a veșniciei!	

Simion Felix Marțian

E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.

În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 septembrie 2022

De nicăieri, lumina a irupt
Într-o fărâmă doar de veșnicie,
O clipă, însă în lumina vie,
Lințoliul greu al negurii s-a rupt.

Am strâns lumina-n ochi, cu lăcomie,
Dorind ca din imagini să mă-nfrupt,
Dar fluxul luminos s-a întrerupt
Și-a revenit a beznei tiranie.

Am înțeles, un fulger nu-i de-ajuns
S-alunge noaptea tainică, adâncă,
Țesută cu-ntrebări fără răspuns.

Dar dă-ne, Doamne, hotărâri de stâncă
Să fim lumini în negrul nepătruns,
Să fim făclii cum... nu suntem. Nu încă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 august 2022

Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.

Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!

Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.

Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”

Simion Felix Marțian

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de- ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian

Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută,
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian

În vatra vieții moțăie tăciunii
Și flăcările-adorm ascunse-n spuză,
Lumina parcă sieși se refuză
Când beznele iau locul pasiunii.

Uitarea ne învăluie confuză
Și-i dăm tribut podoabe strânse-n funii,
Când, pâlpâind pe marginea genunii,
Lințoliul ei îl folosim ca scuză.

Curgând prin ani ne-mpovărăm cu toamne,
Și mult prea des uităm cu nepăsare
De focuri vechi ce pot să ne condamne.

Dar astăzi Te rugăm cu-nflăcărare:
Nu ne lăsa să dăm uitării, Doamne,
Îmbrățișarea Ta mântuitoare!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 februarie 2022

Aleargă mieii îmbătați de iarbă,
Scăldați în verde ca-ntr-un heleșteu;
Corolele se prind în curcubeu
Și în bujori dă sângele să fiarbă.

E cerul, de prea mult albastru, greu,
Și ochii zilei caută să-l soarbă,
Până vor curge penele de coarbă
Pe umeri de amurg violaceu.

Rostogolindu-mi primăveri prin vine,
Cu frumusețea la superlativ,
Vreau să mă-nchin cu versul meu, Divine.

Și-n el să încrustez, ca laitmotiv,
Mesajul viu al dragostei de Tine,
În care să-nfloresc... definitiv!

Simion Felix Marțian
Siegen, 6 mai 2022