Răspântii mi se urcă pe retină
Și drumuri noi sub talpă se aștern;
Mă arde indecizia în stern
Când zarea scapără a ghilotină.
Cum pot în tot hățișul să discern
Și să aleg ieșirea la lumină,
Când de indicatoare se anină
Capcane cu duhoare de infern.
Confuz, cu rătăcirea strânsă-n piept,
Îl chem pe Dumnezeu, spunându-I jalea
Și, aprinzând speranțele, aștept.
Răspunsul e aici: în toată valea,
Cele ce te-amăgesc a merge drept
Sunt numai... drumuri. Doar Isus e Calea!
Simion Felix Marțian
Siegen, 27 ianuarie 2023
Se-avântă calendarul de la start,
Clepsidra nărăvaș împinge-n clanță
Și zboară visuri noi de pe balanță
Lăsând doar amintiri pe- un taler spart.
Nechează caii-n tonuri de vacanță
Sub cetini îmbrăcate în brocart,
Și săniile care se împart
Ne duc plutind pe pârtii de speranță.
E frig, e alb, e iz de început
Pe pânza-n care încă se lucrează
Și unde-mi caut loc, un loc plăcut,
De-aceea-L rog pe Cel care pictează:
Stăpâne, prin penelu-Ți absolut
Dă-mi perspectiva care-nseninează!
Simion Felix Marțian
Purtând viscol în păr și-n glas urlet de lup,
Iarna-și face din ger bici mușcând dureros,
Are gheață-n priviri și, suflând viforos,
Îi lucesc zale reci prinse-n țurțuri pe trup.
A gonit mii de flori, le-a tăiat pân´la os,
Dar acum s-a oprit: ghioceii irup!
Și cu albul pe alb vraja iernii o rup,
Învingând uimitor printr-un pas curajos.
Suntem, Doamne, prea slabi într-un mediu ostil,
Când suntem mângâiați cu privire de brici
Și simțim c-am trăi un continuu exil.
Da, suntem ghiocei, dar ne scapă de frici,
Să privim îndrăzneț spre-al dezghețului tril,
Cât mai stăm să purtăm albul Tău pe aici!
Simion Felix Marțian
Siegen, 5 ianuarie 2023
Sfidând din slavă creste vineții,
Cu norii rămânându-i la picioare,
El soarbe înălțimi amețitoare
Și munții par sub el și ei câmpii.
Privesc la vultur și adânc mă doare
Vederea-ncolăcitelor frânghii
De temeri nefirești, de erezii,
Ce-mpiedică azi spiritul să zboare.
Noi nu suntem creați să ne târâm,
Ci să-ndrăznim, așa spune Cuvântul,
Pășind pe nori, nu doar pe caldarâm.
Dă-ne-ndrăzneala, Doamne, și avântul
Ca, pentru cer, să câștigăm zburând
Prin Duhul Tău, oameni pe-ntreg pământul!
Simion Felix Marțian
Adun inel după inel sub coajă,
Și-acum, când pun în frunze ruginiu,
În ramuri simt că s-a făcut târziu,
Cu gongul sunând fiecare strajă.
Cad frunze-ncet, dar nu mă simt pustiu,
Ci-n jur e mai curând un fel de vrajă,
Cu crengile care extaz degajă
Și seva care-n trunchi pulsează viu.
Căci am înfipte rădăcini spre ape
Ce curg de la izvorul din Calvar,
Iar Cel crucificat e-aici, aproape.
Trecând cu El al timpului hotar,
Clepsidra lumii nu mă mai încape
Și muguri noi și... veșnici îmi apar.
Simion Felix Marțian
Siegen, 4 noiembrie 2022
Prăvălite din timp, cad secundele-n drum
Ca să treacă prin noi dureros uneori,
Alteori strălucind ca petale de flori
Și-aducând în pridvorul trăirii parfum.
Se-mpletesc măiestrit dându-i vieții culori,
Cu ecouri prelungi oferindu-i volum,
Însă toate rămân doar un cântec postum
Când prin gâtul clepsidrei tu însuți cobori.
Dar aceste tăceri care tragic se-aștern,
Când cortinele cad fâlfâind dureros,
Sunt doar porți ce deschid universul etern.
Și acolo poți fi pentru veci luminos,
Dacă-n clipele care în viață se cern
Strălucește cea-n care-ai spus „Da” lui Cristos!
Simion Felix Marțian
Poetul mai avea un singur dor,
Eu am mai multe, unele sunt coapte,
Altele-s muguri, sau au dat în lapte,
Dar, totuși, doar de unul mă-nfior.
Mi-e dor, așa, de-o veșnică nenoapte,
Și-n brâul zilei, furca cu fuior,
Din care să se toarcă-ncetișor
Pe fusul vieții pace-n vorbe, fapte...
E dor nebun, dar nu e nebunesc,
Căci nu-i pe-altar de răvășiri buimace
Ci-i întețit de florile ce cresc.
Și dorul vreau să-l împletesc tenace
Cu rugi spre Cel ce are ce-mi doresc:
Iehova Shalom, Dumnezeu e pace!
Simion Felix Marțian
Siegen, 29 septembrie 2022
Istoria zvâcnit-a într-un spasm
Când timpul, ignorând orice frecvență,
Făcea cu veșnicia confluență
Pe-acest pământ în stare de marasm.
Venea Păstorul, ce cu-a Lui prezență,
(Tablou idilic ce părea de basm),
Da turmei hrană și... entuziasm,
Și-o viață nouă, trai din abundență!
Putem trăi azi viața din belșug,
Hrăniți din cer la masa bucuriei,
Rupând al patimilor aspru jug.
Și în curând, desprinși din gheara gliei,
Vedea-vom timpul spart de tăvălug
La poarta dinspre noi a veșniciei!
Simion Felix Marțian
E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.
S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.
În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.
Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 septembrie 2022
Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.
Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!
Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.
Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”
Simion Felix Marțian
