Călătoriți, dar cu… cod de bare!

  Summitul G20 din acest an s-a desfășurat zilele trecute (21-22 noiembrie) în Arabia Saudită. Doar că a fost, așa cum era de așteptat, în format virtual. Și pentru că s-a recurs la această modalitate din cauza pandemiei, tot COVID– 19 a fost și subiectul principal discutat. Așadar, s-a vorbit despre cooperări multilaterale, sprijin acordat țărilor vulnerabile, căutarea de măsuri, etc.

  Surpriza a produs-o președintele Chinei, Xi Jinping, care a propus reluarea călătoriilor transfrontaliere și a schimburilor economice. Dar, pentru ca aceste călătorii să se facă în siguranță, să se recurgă la codurile QR.

  Acestea sunt coduri de bare care ar putea fi aplicate la oameni, conținând informații multiple privind starea sănătății, cu istoricul și evoluția ei. Putând fi ușor de citit cu orice smartfon, aceste coduri de tip semafor ar da „undă verde”sau… „stop” pasagerului.

  Codurile QR sunt deja folosite în China, iar președintele chinez le-a propus pentru toată lumea ca o măsură de oprire a răspândirii virusului. Ar părea ideal, dar propunerea a fost primită cu scepticism, atât din partea specialiștilor, cât și a unor oameni politici. Directorul executiv al Human Rights Watch, Kenneth Roth, și-a arătat așa neîncrederea: „Un astfel de pas ar putea deveni cu ușurință un cal troian pentru o monitorizare politică mai largă.”

 Și pentru că s-a vorbit despre calul troian, să ne amintim că a fost șiretlicul prin care grecii au cucerit Troia. Impactul poate fi urmărit în istorie, dar ceea ce ne-a rămas până azi este proverbul: „Teme-te de greci chiar și când îți aduc daruri.”

  Neîncrederea specialiștilor în China este firească, având în vedere politica pe care o duce privitoare la democrație și drepturile omului. Dar pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot se va ajunge la un sistem de monitorizare globală, în cine am putea avea NOI încredere? Nu specialiștii, nu politicienii, ci noi, oamenii de rând.

  Este dureros să vezi cu câtă naivitate privesc unii spre promisiunile stângii marxiste: o lume a dreptății, a egalității, fără frontiere și, deci, fără războaie. Ei bine, conflictele au apărut de la fratricidul lui Cain și nu se vor termina decât la domnia lui Cristos.

  Și acești naivi gata să înghită povești socialiste, se îndoiesc de profețiile biblice. Consideră Apocalipsa o fantezie. Și SEMNUL FIAREI este atât de aproape! Doamne, ai milă de noi!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 26 noiembrie 2020

Dor de armonie

Când pe-al Genezei amplu portativ
Și-a așezat Divinul partitura,
În toate i-a desăvârșit măsura,
Cu armonia la superlativ.

Și sub bagheta tainicei Puteri
Un cor imens era zidirea toată,
Cântând în „bun major”, înaripată,
Și în „frumos diez”, cu adieri.

Dar suflul răului a răvășit
De pe stativ întreaga partitură,
Cu dezacorduri semănate-n ură,
Și armonia a luat sfârșit.

Azi cântă corul lumii dureros,
Nu mângâind, ci zgâriind timpane,
Căci de pe partitură, dintre game,
Lipsește „bun”, lipsește și „frumos”.


Iar cântecul pe care-l auzim
Este scrâșnit pe note de blesteme,
Și-n corzi de viață suferința geme
Căci corul are scena-n țintirim.

Un dor după pierdute armonii
Începe tot mai mult în piept să ardă,
Dar acordând a închinării coardă
Le vom trăi din plin în veșnicii.

De-aceea, Doamne, astăzi Te rugăm
Lovește Tu, în Duh, diapazonul
Că să-nțelegem bine care-i tonul,
Și armonia Ta s-o căutăm.

Vulcan, 25 februarie 2017

Sonetul… sonetelor


Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu,
Și iau lumină coaptă din vitralii,
Sculptând în ea miresme cu detalii,
Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.
 
Din arderea cumplitelor travalii
Îl scot, atent la fiecare pliu,
Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu,
Cum ard în asfințituri portocalii.
 
Cu el vreau, Doamne, Ție  să mă-nchin,
Dar simt că totuși ceva îi lipsește,
De-aceea eu cu rugăminte vin:
 

Să torni acum, când versul se-mplinește,
Pe-acest sonet un strop de har divin
Și-apoi să îl primești, când clocotește!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 20 noiembrie 2020

Vă deranjează crucea, tovarăși?

Faptul că în China se îndepărtează crucile de pe biserici este cunoscut și nu mai miră pe nimeni. Se pare că „tovarășii” fac alergie la cruce. Frații lor, marxiștii europeni, sunt oarecum mai… subtili. Acționează, pentru început, în plan…  grafic. Se întâmplă și în TIMIȘOARA!

  A fost un precedent în 2017. Atunci pe afișele care invitau la conferința Upgrade My City era înfățișată Catedrala, simbolul orașului, fără… cruce. Organizatorii de atunci și-au cerut scuze, motivând că a fost o eroare de IT.

 Acum nu-și mai cere nimeni scuze, fiind vorba de… viziune artistică. Despre ce este vorba? În cadrul unui proiect al Asociației Timișoara Capitală Culturală a Europei, zidurile unor cămine din Complexul Studențesc au fost împodobite cu picturi murale. O astfel de pictură gigant înfățișează Catedrala fără cruci.

  Așa a înțeles artistul să înfățișeze momentul istoric al Revoluției, având în imagine Catedrala și în fața ei o mulțime de oameni. Doar că el NU folosește simboluri religioase.

  Greșit, tinere artist! Oamenii aceia erau acolo tocmai pentru că era o Catedrală, cu simbolurile aferente. Altfel mergeau la stadion. Dar au făcut ceea ce până atunci li s-a interzis: au îngenuncheat și au rostit într-un glas Tatăl nostru. Aceasta este istoria, iar dacă arta o deformează, nu mai este artă. Este ideologie. Și este tocmai ideologia împotriva căreia eroii Timișoarei au luptat. Și ai țării întregi.

  Este cert că pentru a-și dovedi vitalitatea și a-și împlini scopul, creștinismul are nevoie de mai mult decât de simboluri. Fie ele și cruci. Este nevoie de o trezire și o împlinire a mandatului pentru Evanghelia mântuitoare a lui Hristos. Dar nu putem trece cu vederea aceste atacuri împotriva credinței creștine.

  Eroii Revoluției au luptat împotriva opresiunii și au obținut libertatea dorită. O libertate pe care vrea să o demoleze noua revoluție. Cea marxistă. Și în care s-au înrolat- iată!- și artiștii. Sau „artiștii”. Aveți pensule setate împotriva crucii? Ei bine, pictați gara! Sau altceva. Dar lăsați crucile la locul lor.

  Știm că nu va fi ușor pentru cei ce vor să-și păstreze credința. Să o trăiască. Dar este dureros că trebuie să asistăm la așa ceva. Să vedem murind o democrație care, la noi, nici nu a apucat să se maturizeze.

Doamne, binecuvântează România!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 20 noiembrie 2020

Sonet în roșu


Pulsează orizontul rubiniu
Și florilor le toarnă în potire
Fluid astral de clocot și trezire,
Și-un patos viu se-ncinge purpuriu.
 
Se-anină stacojiul de privire
Și roșul cald mă umple, pliu cu pliu,
Dar vine întristarea grea, căci știu
Că-i și culoarea pentru… osândire.

 
Păcatul, este scris, poartă carmin,
Dar poate fi spălat, silit s-abdice,
Într-un izvor… tot roșu, dar divin.
 
Și inima mi-e gata să înspice,
Lângă acest izvor de viață plin,
Țâșnind din urmele de spini și bice.

 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 13 noiembrie 2020

Felicitări, domnule premier Orban!

 Nu, nu este vorba de Ludovic. M-aș bucura să am pentru ce să-l felicit și pe premierul nostru, dar nu prea găsesc motive. Este vorba despre Viktor Orban, premierul Ungariei.

 În cursul acestei săptămâni, Guvernul Ungariei a propus un amendament constituțional care este total împotriva curentului… european. Amendamentul urmărește impunerea unei viziuni creștine în creșterea și educarea copiilor.

  Potrivit proiectului, amendamentul ar trebui să garanteze copiilor o „creştere bazată pe valori ce decurg din cultura creştină a Ungariei”. Alte spicuiri din proiect: „Baza relaţiilor de familie este căsătoria” și „Mama este o femeie, tatăl este un bărbat”. Și se mai menționează că Ungaria „protejează dreptul copiilor la identitatea de gen cu care s-au născut.”

  Nu știu cât este convingere și cât este interes electoral în poziția premierului. Cum nu știu nici cât de creștin este domnul Orban. Dar nu despre asta vorbim aici, ci despre atitudine. Se dovedește că o națiune poate să-și păstreze identitatea. Și demnitatea. Că poate să-și păstreze valorile, apărându-le în fața tăvălugului uniformizant al marxismului. Care mai e și extrem de toxic. Că un stat poate să EXISTE și după integrare.

  M-am oprit asupra acestui subiect când am citit că raportorii ONU iar ne-au pus la colț. Asta după ce au șters cu noi pe jos, pentru că nu respectăm agenda de sexualizare a copiilor. S-ar fi așteptat, poate, să fim extaziați că ni se oferă ocazia să introducem în școli „teoria genului”. Teorie care, așa cum mărturisește fondatorul ei, Cristopher Dummit, făcându-și mea culpa, nu este decât o invenție  ideologică. Și de care se ține tovarășul Iohannis.

 Așadar, „teoria genului” nu are nimic științific, este strict ideologie marxistă și urmărește demolarea familiei. La noi, introducerea ei în învățământ încă se discută. Ce atitudine vor avea politicienii? Adică cei care ne cheamă la vot. Noi mai avem de apărat valori moștenite, sau nu mai existăm ca stat? Apărarea nației care votează și a valorilor ei nu se face cu plecăciuni pe la Bruxelles. Și cu căciula în mână.

 Ungaria s-a dovedit, la propriu, mai catolică decât Papa. A cărui atitudine privitoare la subiect o cunoaștem. Îl felicit pe domnul Viktor Orban, dorindu-mi să pot face asta și pentru Ludovic Orban. Pentru o atitudine similară față de interesele ȚĂRII.

Țară pentru binecuvântarea căreia ne rugăm.

Simion Felix Marțian

Copilărie perpetuă


În piept, la ușa sălii de tezaur,
Lumina ațipită se trezește,
Și-n umăr urma aripii zvâcnește
Cu nostalgia anilor de aur.
 
Purtăm copilăria ca pe-o zestre
Și,-mbrățișați de amintirea ei,
Ne risipim ades în porumbei
Și-n suflet ni se aburesc ferestre.

 
Că-i dorul de părinți sau dor de joacă,
Ori de porumbul copt pe jar de visuri,
De zborul avântat peste abisuri,
Ea e în noi și de aici nu pleacă.
 
Simțindu-i prin mireasma ei prezența
Și împletind din amintiri dantele,
Să încercăm ca, inspirați de ele,
Să cultivăm în viață inocența.

 
Căci este scris că viața viitoare,
În veșnicia de splendoare plină,
E pentru cei ce răspândesc lumină,
Fiind mereu copii și prin… candoare.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 noiembrie 2020

Cântă cocoşul…

 
Cântă cocoşu-n noaptea de tăgadă
Un cântec trist ce macină şi doare,
Şi-ale regretelor fierbinţi plămadă
Dă naştere la starea de spovadă
Ţâşnind cu-ale căinţelor izvoare.
 

Cântă cocoşu-n noaptea lepădării,
Iar cioburile-aducerii aminte
Se strâng redând imaginea trădării;
Cântă cocoşul cântecul chemării
La hotărârile de dinainte.
 

Cântă cocoşul cântecul trezirii
În noaptea neagră de apostazie,
Când lepădarea-i straiul omenirii;
Cântă cocoşu-n ceasul aţipirii
Şi cântul lui rămâne mărturie.
 
Cântă cocoşul, lumea aţipită
În noaptea lepădării de credinţă
Mai poate auzi vocea şoptită:
Vino la turmă, oaie rătăcită,
Întoarce-te acum la pocăinţă !

 
Cântă cocoşul, bezna se răreşte
Bătută în argint de raza lunii
Şi câte-o conştiinţă se trezeşte,
Câte un Petru trist se mai căieşte :
M-am lepădat, dar iartă-mă, Rabuni !
 
Cântă cocoşul răscolind memorii,
Zvâcnind în conştiinţe vinovate,
Şi cântecul care aduce zorii
Cheamă din negură lepădătorii :
Veniţi acasă, Domnul e-n Cetate !
 
Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea - 2013

 
 

Viena, gloanțe și lacrimi

Nu credeam să scriu atât de curând despre moarte. Dar sunt lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Parcă nu ne-ar ajunge molima asta care se prelungește, semănând moarte. La ea se adaugă, tot pentru a ne alunga eventuala stare de bine, presiunea crescândă a stângii marxiste asupra normalității, pe care o îmbrățișează tot mai mulți politicieni europeni. Și nu numai.

  Dar „cireașa” de pe… tortul nenorocirilor o constituie atacurile teroriste recente. Cine ar fi crezut că după Franța, urmează Austria. Și încă la foarte scurt timp. Ce-or mai fi plănuind acești exponenți ai urii?

 S-a petrecut în inima Vienei, unde e promenada ei, într-o zonă în care terasele erau pline. Atacurile, șase la număr, s-au produs simultan. S-au tras sute de gloanțe. Au murit împușcați 4 oameni, iar alți 22 au fost răniți. Acestora li se adaugă unul dintre atacatori, împușcat de forțele de intervenție.

  Acesta ar fi bilanțul, dar teroarea nu poate fi contabilizată. Nesiguranța instalată în oraș, și care va mai dura multă vreme, nu poate fi apreciată dimensional.

Teroristul împușcat era un islamist de origine albaneză, de doar 20 de ani, dar având deja o condamnare de 22 de luni pentru afiliere la o grupare teroristă. În ziua atacului avea asupra lui două arme de foc și o armă albă. Nu se știe însă nimic despre ceilalți teroriști implicați.

  Ce făcea acest tânăr în afară de… pușcărie și planuri criminale? În februarie a făcut un curs de orientare profesională. Pe banii statului, adică ai contribuabililor. Tot ai acestora erau și cei 917 euro pe care îi primea lunar ca ajutor social. Și mai primise și un apartament comunitar. Toate din partea statului austriac. A țării pe care cu atâta ură a îndoliat-o. Pentru că astfel de manifestări definesc ura.

  Gândindu-mă la acest sentiment, mi-a venit în minte felul în care unii „activiști” definesc ura folosind imaginea creștinilor. Acuzându-i că ar fi promotori ai unui „discurs al urii”. Și asta doar pentru că definesc păcatul din punct de vedere biblic. Veniți-vă în fire, tovarăși! Iată ce înseamnă URĂ.

  Plângem pentru morții de azi ai Vienei, pentru cei de ieri de la Nisa. Dar mâine ce va mai fi? Cum putem opri teroarea? Doamne, îndură-Te!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 5 noiembrie 2020