Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu, Și iau lumină coaptă din vitralii, Sculptând în ea miresme cu detalii, Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.
Din arderea cumplitelor travalii Îl scot, atent la fiecare pliu, Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu, Cum ard în asfințituri portocalii.
Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin, Dar simt că totuși ceva îi lipsește, De-aceea eu cu rugăminte vin:
Să torni acum, când versul se-mplinește, Pe-acest sonet un strop de har divin Și-apoi să îl primești, când clocotește!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 20 noiembrie 2020
Faptul că în China se îndepărtează crucile de pe biserici este cunoscut și nu mai miră pe nimeni. Se pare că „tovarășii” fac alergie la cruce. Frații lor, marxiștii europeni, sunt oarecum mai… subtili. Acționează, pentru început, în plan… grafic. Se întâmplă și în TIMIȘOARA!
A fost un precedent în 2017. Atunci pe afișele care invitau la conferința Upgrade My City era înfățișată Catedrala, simbolul orașului, fără… cruce. Organizatorii de atunci și-au cerut scuze, motivând că a fost o eroare de IT.
Acum nu-și mai cere nimeni scuze, fiind vorba de… viziune artistică. Despre ce este vorba? În cadrul unui proiect al Asociației Timișoara Capitală Culturală a Europei, zidurile unor cămine din Complexul Studențesc au fost împodobite cu picturi murale. O astfel de pictură gigant înfățișează Catedrala fără cruci.
Așa a înțeles artistul să înfățișeze momentul istoric al Revoluției, având în imagine Catedrala și în fața ei o mulțime de oameni. Doar că el NU folosește simboluri religioase.
Greșit, tinere artist! Oamenii aceia erau acolo tocmai pentru că era o Catedrală, cu simbolurile aferente. Altfel mergeau la stadion. Dar au făcut ceea ce până atunci li s-a interzis: au îngenuncheat și au rostit într-un glas Tatăl nostru. Aceasta este istoria, iar dacă arta o deformează, nu mai este artă. Este ideologie. Și este tocmai ideologia împotriva căreia eroii Timișoarei au luptat. Și ai țării întregi.
Este cert că pentru a-și dovedi vitalitatea și a-și împlini scopul, creștinismul are nevoie de mai mult decât de simboluri. Fie ele și cruci. Este nevoie de o trezire și o împlinire a mandatului pentru Evanghelia mântuitoare a lui Hristos. Dar nu putem trece cu vederea aceste atacuri împotriva credinței creștine.
Eroii Revoluției au luptat împotriva opresiunii și au obținut libertatea dorită. O libertate pe care vrea să o demoleze noua revoluție. Cea marxistă. Și în care s-au înrolat- iată!- și artiștii. Sau „artiștii”. Aveți pensule setate împotriva crucii? Ei bine, pictați gara! Sau altceva. Dar lăsați crucile la locul lor.
Știm că nu va fi ușor pentru cei ce vor să-și păstreze credința. Să o trăiască. Dar este dureros că trebuie să asistăm la așa ceva. Să vedem murind o democrație care, la noi, nici nu a apucat să se maturizeze.
Nu, nu este vorba de Ludovic. M-aș bucura să am pentru ce să-l felicit și pe premierul nostru, dar nu prea găsesc motive. Este vorba despre Viktor Orban, premierul Ungariei.
În cursul acestei săptămâni, Guvernul Ungariei a propus un amendament constituțional care este total împotriva curentului… european. Amendamentul urmărește impunerea unei viziuni creștine în creșterea și educarea copiilor.
Potrivit proiectului, amendamentul ar trebui să garanteze copiilor o „creştere bazată pe valori ce decurg din cultura creştină a Ungariei”. Alte spicuiri din proiect: „Baza relaţiilor de familie este căsătoria” și „Mama este o femeie, tatăl este un bărbat”. Și se mai menționează că Ungaria „protejează dreptul copiilor la identitatea de gen cu care s-au născut.”
Nu știu cât este convingere și cât este interes electoral în poziția premierului. Cum nu știu nici cât de creștin este domnul Orban. Dar nu despre asta vorbim aici, ci despre atitudine. Se dovedește că o națiune poate să-și păstreze identitatea. Și demnitatea. Că poate să-și păstreze valorile, apărându-le în fața tăvălugului uniformizant al marxismului. Care mai e și extrem de toxic. Că un stat poate să EXISTE și după integrare.
M-am oprit asupra acestui subiect când am citit că raportorii ONU iar ne-au pus la colț. Asta după ce au șters cu noi pe jos, pentru că nu respectăm agenda de sexualizare a copiilor. S-ar fi așteptat, poate, să fim extaziați că ni se oferă ocazia să introducem în școli „teoria genului”. Teorie care, așa cum mărturisește fondatorul ei, Cristopher Dummit, făcându-și mea culpa, nu este decât o invenție ideologică. Și de care se ține tovarășul Iohannis.
Așadar, „teoria genului” nu are nimic științific, este strict ideologie marxistă și urmărește demolarea familiei. La noi, introducerea ei în învățământ încă se discută. Ce atitudine vor avea politicienii? Adică cei care ne cheamă la vot. Noi mai avem de apărat valori moștenite, sau nu mai existăm ca stat? Apărarea nației care votează și a valorilor ei nu se face cu plecăciuni pe la Bruxelles. Și cu căciula în mână.
Ungaria s-a dovedit, la propriu, mai catolică decât Papa. A cărui atitudine privitoare la subiect o cunoaștem. Îl felicit pe domnul Viktor Orban, dorindu-mi să pot face asta și pentru Ludovic Orban. Pentru o atitudine similară față de interesele ȚĂRII.
Cântă cocoşu-n noaptea de tăgadă Un cântec trist ce macină şi doare, Şi-ale regretelor fierbinţi plămadă Dă naştere la starea de spovadă Ţâşnind cu-ale căinţelor izvoare.
Cântă cocoşu-n noaptea lepădării, Iar cioburile-aducerii aminte Se strâng redând imaginea trădării; Cântă cocoşul cântecul chemării La hotărârile de dinainte.
Cântă cocoşul cântecul trezirii În noaptea neagră de apostazie, Când lepădarea-i straiul omenirii; Cântă cocoşu-n ceasul aţipirii Şi cântul lui rămâne mărturie.
Cântă cocoşul, lumea aţipită În noaptea lepădării de credinţă Mai poate auzi vocea şoptită: Vino la turmă, oaie rătăcită, Întoarce-te acum la pocăinţă !
Cântă cocoşul, bezna se răreşte Bătută în argint de raza lunii Şi câte-o conştiinţă se trezeşte, Câte un Petru trist se mai căieşte : M-am lepădat, dar iartă-mă, Rabuni !
Cântă cocoşul răscolind memorii, Zvâcnind în conştiinţe vinovate, Şi cântecul care aduce zorii Cheamă din negură lepădătorii : Veniţi acasă, Domnul e-n Cetate !
Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea - 2013
Nu credeam să scriu atât de curând despre moarte. Dar sunt lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Parcă nu ne-ar ajunge molima asta care se prelungește, semănând moarte. La ea se adaugă, tot pentru a ne alunga eventuala stare de bine, presiunea crescândă a stângii marxiste asupra normalității, pe care o îmbrățișează tot mai mulți politicieni europeni. Și nu numai.
Dar „cireașa” de pe… tortul nenorocirilor o constituie atacurile teroriste recente. Cine ar fi crezut că după Franța, urmează Austria. Și încă la foarte scurt timp. Ce-or mai fi plănuind acești exponenți ai urii?
S-a petrecut în inima Vienei, unde e promenada ei, într-o zonă în care terasele erau pline. Atacurile, șase la număr, s-au produs simultan. S-au tras sute de gloanțe. Au murit împușcați 4 oameni, iar alți 22 au fost răniți. Acestora li se adaugă unul dintre atacatori, împușcat de forțele de intervenție.
Acesta ar fi bilanțul, dar teroarea nu poate fi contabilizată. Nesiguranța instalată în oraș, și care va mai dura multă vreme, nu poate fi apreciată dimensional.
Teroristul împușcat era un islamist de origine albaneză, de doar 20 de ani, dar având deja o condamnare de 22 de luni pentru afiliere la o grupare teroristă. În ziua atacului avea asupra lui două arme de foc și o armă albă. Nu se știe însă nimic despre ceilalți teroriști implicați.
Ce făcea acest tânăr în afară de… pușcărie și planuri criminale? În februarie a făcut un curs de orientare profesională. Pe banii statului, adică ai contribuabililor. Tot ai acestora erau și cei 917 euro pe care îi primea lunar ca ajutor social. Și mai primise și un apartament comunitar. Toate din partea statului austriac. A țării pe care cu atâta ură a îndoliat-o. Pentru că astfel de manifestări definesc ura.
Gândindu-mă la acest sentiment, mi-a venit în minte felul în care unii „activiști” definesc ura folosind imaginea creștinilor. Acuzându-i că ar fi promotori ai unui „discurs al urii”. Și asta doar pentru că definesc păcatul din punct de vedere biblic. Veniți-vă în fire, tovarăși! Iată ce înseamnă URĂ.
Plângem pentru morții de azi ai Vienei, pentru cei de ieri de la Nisa. Dar mâine ce va mai fi? Cum putem opri teroarea? Doamne, îndură-Te!
Ascensiunea lui a fost uimitoare, având în vedere că vorbim despre un sclav eliberat. E drept, nu sclavul oricui, ci al Antoniei, mama împăratului. Liber fiind, îşi începe urcuşul în carieră folosindu-se, strategic, şi de căsătoriile sale cu femei nobile, din familii bine poziţionate, iar în anul 52 dH ajunge procurator al Iudeii.
În această poziţie se afla Marcus Antonius Felix când a ajuns la el ,,cazul Pavel”, apostolul acuzat de conaţionalii săi de răzvrătire. Cazul nu era simplu, având în vedere că Pavel era un iudeu, cu cetăţenie romană, venind din oraşul liber Tars, din Cilicia. Dar, din câte se pare, Felix era preocupat mai degrabă de foloase materiale decât de Dreptul roman. ,,Nimic nu este nou sub soare”, ca să cităm din Eclesiastul.
Privitor la acest ,,caz”, lucrurile mergeau în direcţia hotărâtă de Dumnezeu, care-i spusese lui Pavel: ,,trebuie să mărturiseşti şi în Roma.” (Fapte 23: 11b) Nu vom insista, deci, asupra derulării lui, ci asupra unui episod anume. Dialogul dintre Felix şi Pavel.
Procuratorul a venit însoţit de Drusila, soţia lui, să stea de vorbă cu prizonierul. Nu era străin de ,,Calea” pe care o propovăduia acesta, de aceea n-a fost surprins că în timpul aceste întrevederi a vorbit ,,despre credinţa în Hristos Isus” (Fapte 24:24b). Subiectul părea să-i stârnească interesul lui Felix, până când, la un moment dat, a exclamat îngrozit: ,,De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24: 25b)
Ce se întâmplase? De unde groaza asta peste el, în timpul unei conversaţii? A fost momentul în care Pavel a vorbit ,,despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare.” (Fapte 24: 25a). A înţeles, prividu-şi viaţa. Pe Drusila, cea de-a treia soţie a lui, o convinsese să-şi părăsească soţul, pe Azisus, împăratul din Emesa Siriei. Aceasta fusese logodită în prealabil cu prinţul moştenitor al Comagenei.
Toată această încâlceală era condamnată de cuvintele lui Pavel, dar vestea bună adusă de el era că pentru toate este iertare. Cu condiţia să-ţi doreşti o schimbare. Dar Felix a recurs la o amânare, chiar dacă a fost îngrozit. A preferat să trăiască cu această groază decât să fie eliberat. A preferat amânarea. O amânare repetată. Şi fatală.
Au trecut doi ani până la căderea lui Felix în dizgraţie şi înlocuirea lui cu Porcius Festus. Şi în aceşti doi ani întâlnirile cu Pavel s-au repetat. Dar hotărârea lui n-a venit. Chiar dacă Dumnezeu a amânat pentru el plecarea lui Pavel la Roma. Tragic.
De meditat, de pe poziţia lui Pavel: să vorbim despre mântuire în orice împrejurare. De pe poziţia lui Felix: amânarea unei decizii pentru mântuire poate fi fatală.
Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.
Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n… umiditate. De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.
Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!
Simion Felix Marțian
