La moara lui Felix

Catedrala Sfântul Ștefan este, prin arhitectura deosebită, dimensiunile impresionante (lungime 107 m, înălțime 136 m) și o istorie aproape milenară, simbolul Vienei. Asta din punct de vedere turistic, pentru că nu este vizitator al orașului care să nu-și dorească să-i treacă pragul.

Din punct de vedere spiritual este un simbol al catolicismului. De aceea este surprinzător (șocant, chiar) că ea a devenit și în acest an scena unui show al activiștilor „leghebete”.

Intențiile declarate ale acestora par bune: strâng fonduri pentru combaterea SIDA. Dar faptul că au solicitat spațiul unei catedrale pentru a-și desfășura „spectacolul” cu travestiți, despuiați, încornorați, etc este o sfidare. În numele toleranței, se batjocorește Biserica, credința creștină.

Cap de afiș a fost, la fel ca anul trecut, travestitul Conchita Wurst (cântăreața cu barbă) care a câștigat concursul non-muzical Eurovizion 2014. Prezența lui (sau a ei?) în altarul catedralei ne amintește de Antioh Epifanul și profanarea Templului din Ierusalim (168 îdH).

„Spectacolul” s-a desfășurat sâmbătă, 30 noiembrie, sub privirea îngăduitoare a cardinalului Adalbert Schonborn, arhiepiscopul Vienei, aflat în primul rând. Și ne mai spun agențiile de știri că printre sponsori se numără Cavalerii de Malta, filiala Austria.

Este vorba de Ordinul Cavalerilor Ioaniți, unul dintre cele mai vechi ordine catolice, și al căror scop declarat este „slujirea credinței”. Și-atunci cum să nu te întrebi: care credință?

Și întrebările ar putea continua. Bunăoară: asupra cui apasă vinovăția pentru situația creată? Asupra celor care cu un tupeu nesimțit au solicitat spațiul Catedralei? Sau a celor care li l-au oferit, cu îngăduință? Ori asupra noastră, a tuturor, pentru nepăsare?

Nu e bine. Doamne, ai milă de noi!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 5 decembrie 2019

„Hannibal ad portas!” Acesta a fost strigătul de groază al romanilor, „Hannibal la porți”, când generalul cartaginez se apropia de Roma în fruntea armatei sale de pedestrași, călăreți și…elefanți, în timpul campaniei sale de cucerire.

Mi-am amintit de Hannibal, „părintele strategiei”, și de războaiele punice, citind zilele astea despre expoziția deschisă la Roma dedicată culturii și civilizației cartagineze. Asta dovedește că romanii de azi nu mai au resentimente, chiar dacă înaintașii lor foloseau numele lui Hannibal pentru a-și speria copiii când erau neastâmpărați.

Un lucru lăudabil, această expoziție. Doar că organizatorii au găsit cu cale să folosească statuia zeului Moloh ca piesă centrală, „atracția” forte. Este vorba de un zeu antic devorator de copii. El este menționat în Biblie, atât în Vechiul Testament (Levitic, Împărați, Ieremia), cât și în Noul Testament (Faptele apostolilor), prin interdicția stabilită de Dumnezeu de a i se aduce închinare.

Este zeul căruia i se aduceau ca jertfe copii, fiind aruncați în foc. Statuia zeului a fost ridicată inspirându-se dintr-un film italian din 1914(!). În film, în pântecele zeului era un cuptor de bronz în care ardea focul în care erau aruncați copiii aduși ca sacrificiu.

Nu poți, astfel, să nu pui întrebarea: Oare din tot ce înseamnă cultura cartagineză, acesta este lucrul cel mai semnificativ? Și încă ceva: statuia zeului a fost amplasată la intrarea în Colosseum! Ori acest loc, dincolo de a fi o atracție pentru turiștii iubitori de istorie și amatori de antichități, este și loc de pelerinaj pentru creștini.

Colosseumul este considerat loc sacru, amintind de miile de creștini care au murit aici în luptele cu gladiatori sau sfâșiați de fiare, în timpul valurilor de persecuție cunoscute. Un loc al martirajului și al comemorării, străjuit -iată!- de statuia unei zeități păgâne.

Nu este întâmplător, ci este un atac împotriva Bisericii creștine. Și acest lucru se întâmpă la Roma, cetatea care mai poartă ecoul pașilor apostolului Pavel. Și ai apostolului Petru.

Se-ntunecă orizontul, dar Lumina va fi cu atât mai vizibilă.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 noiembrie 2019

Paradoxul din titlu este unul dintre multele cu care încearcă să ne obișnuiască neomarxismul contemporan. Ce contează valoarea, în opinia lor, dacă nu este și „corect politic”. Acest concept de „political correctness” ne uimește atunci când este aplicat cu discriminare pozitivă, anumite minorități fiind „ținute în brațe”.

De ce…anumite? Bună întrebare. Citeam deunăzi că în Italia, țară creștină și democratică, creștinii evanghelici , minoritari fiind, sunt discriminați și li se închid bisericile. Se pare că minoritățile apărate, promovate și… impuse de progresiști în numele „corectitudinii politice” sunt doar cele care pot îndeplini rolul de factor destabilizator al unei societăți conservatoare, cu valori morale sănătoase.

Titlul mi-a fost inspirat de „cazul” Andrei Șerban, mult mediatizat în spațiul virtul în aceste zile. Nu știu câți români i-au urmărit cariera de succes ca regizor în SUA și profesor emerit la Universitatea Columbia, dar el a revenit în atenția publicului de curând, fiind invitat de către realizatoarea Eugenia Vodă la emisiunea „Profesioniștii”, pe TVR.

Un regizor și profesor de succes, având un contract pe viață cu amintita universitate, și-a dat demisia. Cauza? Întălnirea dureroasă cu propaganda neomarxistă. Și ne spune el cum, rămânând o catedră liberă, urma să angajeze un nou profesor. Iar indicațiile erau ca persoana angajată să aparțină OBLIGATORIU categoriilor „defavorizate”.

Nedumerit că se exclude criteriul valorii, Andrei Șerban a fost „pus la punct” de mai marii instituției. Și într-adevăr, n-a fost angajat cel mai bun, ci un altul care corespundea doar pentru că avea o orientare sexuală… deosebită.

Paharul s-a umplut când la o audiție pentru admitere, o persoană transexuală a ținut să prezinte monologul Julietei. Regizorul vedea în acest personaj, fata de 14 ani, ingenuă, așa cum a creat-o Shakespeare și nicidecum… altceva. Reticența sa n-a fost bine văzută de colegi, iar maestrul s-a retras.

Încotro se îndreaptă lumea? Și cine stă în spatele acestui neomarxism? Și încă o întrebare dureroasă: Dacă astfel de lucruri se întâmpă la „case mari”, ce va fi în țărișoara noastră, cu politicieni marionetă în mâinile progresiștilor? Mă întreb și eu, pentru că suntem în preajma alegerilor.

Doamne, dă-ne înțelepciune! Și Te mai rugăm ceva: Binecuvântează România!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 7 noiembrie 2019

Luptele politice sunt tot mai înverșunate, în toate țările lumii, iar arsenalul folosit este tot mai diversificat. Nu e surprinzător, deci, că se recurge la paranormal, chiar dacă deviza lumii contemporane este pragmatismul.

Ne este binecunoscută vâlva creată la noi, la alegerile din 2009, când s-a invocat folosirea „flăcării violet”, un concept ezoteric. Atunci, atât Mircea Geoană, cât și Traian Băsescu, au recurs la serviciile parapsihologului Aliodor Manolea, pentru folosirea acestei „tehnici” în alegeri.

Dacă termenii din esoterism au o sonoritate oarecum interesantă, ni se pare amuzant când auzim că se recurge la… vrăjitoare. Și totuși, ele sunt tot mai prezente în viața politică a Americii. Suprinzător, am putea spune. Dar sunt angrenate în războiul împotriva lui Donald Trump.

Nu sunt analist politic, și nu-mi exprim opinia asupra politicii lui Trump. Chiar dacă este cel mai puternic om de pe planetă. Sau, poate, tocmai de aceea. Dar subiectul este intruziunea vrăjitoarelor în viața socială, și încă la un asemenea nivel.

Acțiunea lor din 2017, împotriva lui Trump, a fost mult mediatizată, ele creând și un eveniment pe Facebook, numit „Mass Spell to Bind Donald Trump Feb. 24th”.
Un an mai târziu s-au mobilizat din nou, făcând ritualuri împotriva judecătorului conservator Brett Kavanaugh, care a fost numit de Trump la Curtea Supremă.

Și iată-ne în toamna anului 2019. Împărtășind opinia adversarilor politici ai Președintelui, vrăjitoarele au considerat că acesta trebuie să cadă. Și au hotărât să-l „lege” prin ritualuri oculte. În acest sens s-au coalizat din nou, pe 25 octombrie, în preajma festivalului satanic de „haloin”.

Curios, dar vrăjitoarele cred că fac bine. Adică fac un serviciu națiunii, Trump nefiind președintele potrivit. Dar, indiferent cum ar fi, sau ce ar face Trump, NICIODATĂ nu se poate obține ceva bun prin vrăjitorie. Acestea aparțin răului. Și ne mai mirăm că politica e murdară.

Totul ar putea fi bine și frumos, în America, în România și pretutindeni, dacă aceste „mijloace” a fi înlocuite cu rugăciuni. Sincere și fierbinți. Iar noi suntem la un pas de alegerile prezidențiale. Se vor folosi flăcări…colorate? Sau vrăjitorii? Haideți să ne rugăm, creștini!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 1 noiembrie 2019

La începutul săptămânii, premierul proaspăt desemnat, Ludovic Orban, a avut o întâlnire cu „societatea civilă”. Așa ne-au informat agențiile de presă. E de bine, am spune noi. Așa procedează un premier „nou-nouț”.

Ceea ce a omis, însă, presa să ne spună este fapul că invitațiile la consultări s-au trimis doar unor anumite ONG-uri, preferențial, și printr-o triere riguoasă. Care au fost criteriile alegerii, e vizibil prin ceea ce reprezintă organizațiile participante. Adică cele progresiste din zona „Accept”. Organizații pro- homosexualitate.

Au fost omise organizațiile din zona conservatoare, cele religioase, adică cele care reprezintă majoritatea covârșitoare a populației. Cele invitate reprezintă 0,5% din populație. Și dacă premierul se consultă cu organizații nereprezintative, pe cine reprezintă el, de fapt? Sau a fost redefinită democrația?

Și întrebările ar putea continua. Bunăoară: Ce mai este eșichierul politic, când un premier „de dreapta”(liberal) cântă în strună marxiștilor de „la stânga”? Sau ce mai este „culoarea politică”? Sau culorile au fost înghițite de pseudo-curcubeul celor care-i țin lesa premierului.

Scăpat astfel de „fanaticii religioși”, Ludovic Orban s-a întreținut cu oengiștii prezenți, care n-au pierdut vremea de pomană. Sunt grăbiți. Au pus deja problema parteneriatului civil, cerând o adoptare de urgență. Și încă o durere a lor este că încă nu a fost condamnat nimeni pentru „limbajul urii”. Adică orice discurs care este pentru apărarea normalității.

Și pentru astfel de obrăznicii nesimțite nu-i pune nimeni la colț. Da, faceți-le pe plac, că dă bine în Europa! Puneți la zid pe părinții care se ridică să-și apere copiii de nebunia sexualizării! Pentru că asta numiți „limbajul urii” (heate speech).

E dureros că atacurile împotriva normalității există, dar este dezastruos când acestea sunt încurajate de cei din fruntea țării. O țară creștină și democratică.

Binecuvântează, Doamne, România!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 octombrie 2019

 

Aparent, între cele două noțiuni n-ar fi nicio legătură. Dar există, și încă una solidă. Este vorba de rcompensa pentru aceleași fapte. Aceleași merite. Aceeași acțiune susținută în slujba păcii.

În binecunoscuta Predică de pe munte, Isus îi „fericește”, printre alții, pe „făcătorii de pace”. Pe cei împăciuitori. (Matei, 5:9) Fericiți pentru că, drept răsplată, Dumnezeu îi va numi fii ai Săi. Aceasta este recompensa divină.Ce-și poate dori mai mult un muritor?

Există însă și o recompensă umană pentru astfel de acțiuni. Atunci când ele iau o amploare mai mare, în conjuncturi deosebite, cu rezultate impresionante, răsplata este Premiul Nobel pentru Pace. Acest premiu a fost instituit prin testament de Alfred Nobel, fiind acordat pentru prima dată în anul 1901.

În acest an, premiul i-a fost acordat lui Abiy Ahmed Ali, premierul Etiopiei. Deși a preluat funcția în urmă cu doar un an și jumătate, demersurile sale au reușit să stingă vechiul conflict cu Eritreea, iar pe frontiera dintre cele două țări, care a fost însângerată de cele 80.000 de victime ale conflictului, este acum pace.

În plan religios, a acționat în sensul reconcilierii celor două ramuri ale Bisericii Ortodoxe Etiopiene, despărțite încă din anul 1991. Vorbind aici și despre apartenența sa religioasă, se poate spune că este creștin practicant,din zona evanghelică. Penticostal, mai exact.

Aceasta ne amintește de cel care a luat același premiu, pe anul 2018: Denis Mukwege. Pentru că acest medic din Congo este tot penticostal. Deci, oameni care știu că dincolo de această onorantă recompensă, care mai este și substanțială, este recompensa divină. Adică să fii numit fiu de Dumnezeu!

Cu sau fără premii acordate de oameni, recompensa divină rămâne. Iar a face pace, a căuta împăcarea, ne este tuturor la îndemână. De altfel, această atitudine trebuie să fie în structura oricărui creștin. În „adeneul” său.

Pentru că Isus a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.”(Ioan, 14:27)

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 17 octombrie 2019