La moara lui Felix

„Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului…” (Daniel 3:25)

Când strălucea vestitul Babilon
Încât, trufaş, nu-şi mai ştia măsura
Şi Nebucadneţar era pe tron,
Şi-au ridicat, după străvechi canon,
Un chip de aur jos în Valea Dura.

Şi prin poruncă de la împărat
S-a dat imperiului o sărbătoare
Ca să sfinţească chipul înălţat,
Poporul tot, în vale adunat,
Urmând să îi aducă închinare.

Iar cine la al flautului cânt,
Al alăutei tremurat de coardă
Şi-al corului nepotolit avânt
Nu va cădea cu faţa la pământ,
Să fie aruncat în foc, să ardă.

Nişte haldei cu gând neîmpăcat,
Care-şi alimentau cu fiere ciuda,
S-au dus atunci cu pâra la-mpărat
Să-i spună clar că nu s-au închinat
Trei tineri dintre cei aduşi din Iuda.

Mânia izbucni clocotitor
Mânată de porniri întunecate:
„Sunteţi între-nchinare şi cuptor,
Că nici un dumnezeu îndurător
Din mâna mea nu vă mai poate scoate!”

„Noi, împărate,-avem un Dumnezeu
Care sfidează-a focului dogoare
Şi a ne scoate din cuptor nu-i greu,
Dar chiar dacă n-o face, nici un zeu
Nu va primi a noastră închinare.”

Moment dramatic: împletind fiori,
Tăceri şi groază, se ţesea urgia,
Când în cuptoru-ncins de şapte ori
I-au aruncat pe cei trei muritori
Să experimenteze veşnicia.

Spaima-şi găsi, cu toţi fiorii ei,
În inima împărătească locul
Când el văzu-n cuptor patru, nu trei,
Şi unul, ca un fiu de dumnezei,
Părea să fi-mblânzit cu totul focul.

Dar când l-a stâmpărat ca şi un leac
Lumina evidenţei, orbitoare,
El a strigat: Ieşiţi acum, Şadrac
Şi Abed Nego! Hai şi tu, Meşac!
Da, Dumnezeul vostru este mare!
***
Când vine încercarea-n viaţa ta
Şi în cuptor dogoarea e prea mare,
Priveşte-n jurul tău, nu dispera,
Căci în cuptor mai este Cineva,
E Cel ce-ţi poate oferi salvare.

Şi prin credinţa ce-o vei dovedi,
Înfiripată din imbold cucernic,
Tu vei vesti şi vei mărturisi,
Iar cei ce încă se-ndoiesc vor şti:
Avem un Dumnezeu Atotputernic!

Simion Felix Marțian
(Din volumul „Cărări de lumină”- Metanoia, 2018)

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.

Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.

Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.

Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.

În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.

Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!

În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.

Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.

Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.

Simion Felix Marțian
Din volumul „Cărări de lumină”, Metanoia- 2018

Tăceau Samaria şi Galileea,
Strivite de amiaza caldă, grea
Când pe drumeagul ce se întindea,
Cu paşi divini scriindu-Şi odiseea,
Isus cu trena liniştii trecea.

Ducea cu El şi pace şi iubire,
Şi sate care răsăreau pe drum
Parcă-nfloreau, ca-n pagini de album,
Când El trecea purtând tămăduire
Care le-nvăluia ca un parfum.

Dar pe decorul ca o sărbătoare,
Ţesut doar din lumini şi bucurii,
Apare, iată, pata care doare:
Zece leproşi cuprinşi de disperare
Purtându-şi moartea-n trupurile vii.

Proscrişi ieşiţi afară din cetate,
Goliţi de vlagă, de speranţe goi,
Aveau nu doar dureri îngemănate,
Ci şi aceleaşi cereri disperate:
Isus, ai milă! Ai milă de noi!

Putea să nu-i audă, să nu-i vadă,
Acel ce e din veac Vindecător?
O, nu, ci cu iubire, sfânta roadă,
Le-a zis: mergeţi la preoţi să vă vadă!
Şi ei păşeau spre vindecarea lor…

Cu fiecere pas către lumină
Ei renăşteau, simţind că iar trăiesc,
Şi când refacerea a fost deplină
UNUL din ei s-a hotărât să vină
La Domnul şi să-I spună: Mulţumesc!

M-ai vindecat de lepra mea, Isuse,
Căci singur nu aş fi putut s-o-nfrunt;
Nu sunt proscris, n-am graniţe impuse,
Însă întreb: prin jertfele aduse
Eu, din cei zece, Doamne, care sunt?

Simion Felix Marţian
Petroşani, 02 ian. 2013

(Apocalipsa 5)

Ioan, răpit în Duhul, ne descrie
Un tron înconjurat de curcubeu
De-o neasemuită măreţie,
Şi, stând pe acest scaun de domnie,
În sfânta-I strălucire, Dumnezeu.

În mâna care-a plămădit zidirea
Ţinea o carte plină de mister;
Şapte peceţi împiedicau privirea
Să îi pătrundă taina, întocmirea,
O taină grea şi pentru cei din cer.

„Cine e vrednic să deschidă cartea?”
Tună un glas ca vuietul de vânt,
Şi o tăcere grea, mai grea ca moartea,
S-a întreit să-şi instaleze partea
În cer şi pe pământ şi sub pământ.

S-a încordat a semn de întrebare
Şi-a neputinţă Universu-ntreg;
Nevrednicia rea, chinuitoare,
Făcea deschisul cărţii cu zăvoare
Să pară gest nebun, de sacrileg.

Dar când în disperare nimeni nu da
Vreun semn că el ar fi deschizător,
Păşi, călcând şi zbuciumul şi truda,
Cristosul înviat, Leul din Iuda
În vrednicia-I de biruitor.

Măreţul Leu, lui David Rădăcină,
Avea puterea Tatălui în El,
Şi totuşi nu cu forţa-I leonină
A biruit, călcând moartea haină,
Ci prin smerenie, jertfit ca Miel.

A izbucnit în ceruri o cântare
Pe cea mai nouă dintre melodii,
Dând astfel Celui vrednic închinare,
Mărire, cinste, sfântă adorare,
Toţi îngerii cu miile de mii

Căci a întemeiat o-mpărăţie
Mielul jertfit, biruitor ca Leu,
De-aceea la cereasca melodie,
În glas purtând recunoştinţă vie,
Să ne alăturăm…şi tu şi eu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, mai 2008

Mă plec smerit în faţa Slavei Tale
Şi, cu evlavie, adânc mă-nchin,
Abandonându-mă cu totul, moale,
În mâna Ta, Olarule divin.

Striveşte-n mine, Doamne, răzvrătirea
Şi tot ce nu se lasă modelat,
Din lutul bun îndepărtează firea,
Căci vreau, Părinte, să fiu vas curat.

Doar Tu poţi să îmi dai forma dorită
Şi vreau să-Ţi semăn, Doamne, tot mai mult,
Fiinţa mi-e cu totul copleşită,
Voinţa-mi Ţi-e supusă: tac şi-ascult.

Eu ştiu că lutul modelat de Tine
Devine trainic doar trecut prin foc;
De vezi că mai există teamă-n mine,
Alung-o Tu şi dă-mi credinţă-n loc.

Să cred că şi în foc îmi eşti alături,
Focul lucrând la trăinicia mea,
Iar Tu urmând cenuşa să o mături,
În mine rămânând lucrarea Ta.

Abia când trăinicia-i dobândită
Voi fi împodobit, frumos ornat,
Lucrarea fiind astfel isprăvită
Şi vasul gata de-ntrebuinţat.

Mă plec smerit în faţa Ta, Părinte,
Ca rod al modelării mă închin,
Sunt acum trainic, am podoabe sfinte,
Dar mai doresc ceva: să fiu vas plin!

Simion Felx Marțian
Vulcan, aprilie 2007

Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” (1 Ioan 5:14)

Ce bine-i să te ştii în siguranţă,
Privind încrezător spre cer ca fiu
Înveşmântat în straie de speranţă,
Să poţi veni oricând cu o doleanţă
La Tatăl veşnic, Dumnezeul viu.

Trăiesc intens aceste sentimente,
Având Tată bogat şi generos
Şi, urmărind doriţele-mi ardente,
Vreau să fructific viile momente
Cerând ceva, cerând impetuos.

Aştept şi tac, aştept să îmi răspundă
Dar aşteptarea mea s-a prelungit,
Un veac părându-mi fiece secundă,
Şi-n nerăbdarea care mă inundă
Strig lăcrimând: De ce m-ai părăsit?

De ce taci, Tată, când a mea dorinţă
Stă înaintea Ta, cu rugăciuni?
De ce mă laşi să gem de neputinţă
Când eu mă rog la Tine cu credinţă,
Privind la sfintele-Ţi promisiuni?

Şi din Cuvânt eu am primit lumină,
Înţelegând din ce mi se spunea
Că tolba cu răspunsuri va fi plină
Când voia mea, la voia Sa divină,
În chip smerit se va armoniza.

Iar Domnul, ca răspuns, îmi dă, căci poate,
Dar nu orice dorinţă ce-aş avea
Reflectă-n viaţă o necesitate
Iar El, din cer, ştiindu-le pe toate
Îmi dă doar ce e spre zidirea mea.

Îţi mulţumim, Părinte, de credinţa
Prin care cerem şi…ni se va da,
Dar dă-ne lângă ea şi chibzuinţa
De-a urmări pe Cale biruinţa,
Cerând doar ce e după voia Ta!

Vulcan, 26 oct 2012