La moara lui Felix

Mă plec smerit în faţa Slavei Tale
Şi, cu evlavie, adânc mă-nchin,
Abandonându-mă cu totul, moale,
În mâna Ta, Olarule divin.

Striveşte-n mine, Doamne, răzvrătirea
Şi tot ce nu se lasă modelat,
Din lutul bun îndepărtează firea,
Căci vreau, Părinte, să fiu vas curat.

Doar Tu poţi să îmi dai forma dorită
Şi vreau să-Ţi semăn, Doamne, tot mai mult,
Fiinţa mi-e cu totul copleşită,
Voinţa-mi Ţi-e supusă: tac şi-ascult.

Eu ştiu că lutul modelat de Tine
Devine trainic doar trecut prin foc;
De vezi că mai există teamă-n mine,
Alung-o Tu şi dă-mi credinţă-n loc.

Să cred că şi în foc îmi eşti alături,
Focul lucrând la trăinicia mea,
Iar Tu urmând cenuşa să o mături,
În mine rămânând lucrarea Ta.

Abia când trăinicia-i dobândită
Voi fi împodobit, frumos ornat,
Lucrarea fiind astfel isprăvită
Şi vasul gata de-ntrebuinţat.

Mă plec smerit în faţa Ta, Părinte,
Ca rod al modelării mă închin,
Sunt acum trainic, am podoabe sfinte,
Dar mai doresc ceva: să fiu vas plin!

Simion Felx Marțian
Vulcan, aprilie 2007