De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică

Cruce 2

Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.

Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?

Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.

Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.

Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.

Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.

Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.

Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”. S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.

S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.

Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.

Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:

„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”

Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 martie 2016

Roata de rezervă

DSCF6833aReferitor la “pană”, aş putea spune că am ceva experienţă atunci când e vorba de scris. Evident, şi aici, în sens figurativ. Îmi amintesc, însă, de experiența șocantă cu prima pană…de cauciuc. A fost o noutate pentru mine, dar îmi amintesc că instantaneu mi-a venit în minte imaginea…roţii de rezervă.

Da, undeva în portbagaj, într-un loc special amenajat pentru ea, se afla roata salvatoare. Parcursesem mii de kilometri până atunci fără să apelez la ajutorul ei, iar ea era tot acolo, “cuminte”în locaşul care-i era destinat. Folosisem de nenumărate ori portbagajul, fără ca roata să mă fi incomodat în vreun fel. Camuflată fiind atât de ingenios, nu-mi era greu să o ignor, să uit de existenţa ei, până în momentul când…Dar lucrurile se petrec la fel peste tot, aşa că nu o să mai insist.

Dureros este că unii “creştini”privesc în acelaşi mod relaţia lor cu Dumnezeu. Aceşti “creştini”au nevoie de un Dumnezeu la care să apeleze în caz de nevoie, dorindu-şi să nu fie nevoiţi să o facă. Rulând neîncetat pe şoselele vieţii, bucurându-se de priveliştea care li se oferă, ei se raportează la Dumnezeu ca la roata de rezervă: ignorându-L. Abia în momentul dureros al unei “pene”îşi amintesc că au nevoie de ajutor.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a avea o relaţie cu el, şi această relaţie s-a refăcută prin Cristos , chiar dacă a fost deteriorată din cauza păcatului. Şi pentru că avem harul de a cunoaşte acest fapt, avem şi obligaţia de a-l face cunoscut.

Avem obligaţia de a le spune celor care se amăgesc că-L au pe Dumnezeu în portbagaj, că El nu are un locaş special chiar dacă acest locaş ar fi unul de cult, ci că Cel Atotputernic trebuie să ne umple inima, casa, viaţa. Că Dumnezeu nu poate fi ignorat şi că relaţia cu El se bazează pe reciprocitate. Că noi venim la El cu mulţumirile, cu lauda, cu închinarea noastră, iar El, în dragostea Lui, ne răspunde cu binecuvântări. Că…

Sunt multe de spus despre Dumnezeul nostru şi trebuie să o facem, începând prin a le spune celor care se amăgesc, că Dumnezeu nu poate fi tratat ca …o roată de rezervă. Amin.

Simion Felix Marţian

Sonetul primăverii

1a

Pe frunza înfăşată-n verde viu
Lumina a luat în greutate,
Şi-atinsă de priviri dezmănuşate
Sfioasă se încinge-n rubiniu.

Din tolba de culori înmiresmate
Curg curcubeie pe un vechi crochiu
Dând vieţii un tablou sonor, zglobiu,
Tablou de sentimente înrămate.

Sorbind avid frumosul din privire,
Cu primăvara-n ochi renasc şi eu
Trăindu-mi bucuria cu uimire

Şi, împrimăvărat în duhul meu,
Aduc ofrandă flori de mulţumire
Părintelui vieţii, Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Sonetul dragostei

SD

Cât porţi încă desaga de drumeţ,
Şi pui lângă merinde sentimente
Ca într-un amalgam de elemente,
Mai crezi că fiecare are-un preţ.

Aşa, chiar şi iubirii evidente
Îi pui alături doza de dispreţ,
Lăsând în urmă gustul pădureţ
În inima cu bucurii absente.

Abia când vii smerit la Tabernacol,
Îndepărtându-ţi propriul tău “eu”
Ca pe un incomod, un greu obstacol,

Vei şti ce-i dragostea la apogeu,
Rostind apoi, uimit ca de-un miracol:
Izvorul dragostei e Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Străjerul

DSC_0106c„Străjerule, mai este mult din noapte?”(Isaia,21:11)

Parcă-ntunericul nu mai e greu,
Rărit de umbre şi pătat de şoapte
Şi, tresărind, întreabă duhul meu:
Străjerule, mai este mult din noapte?

Mi-a fost povară vălul ei cernit,
Purtată greu pe umerii răbdării,
Şi-aş fi căzut dacă n-aş fi tivit
Cu vii speranţe tot cuprinsul zării.

Ca să cuprindă zarea năzuind
Spre ea se-ndreaptă inima şi gândul
Să soarbă cu nesaţ zorii mijind
Şi albul dimineţii-mbrăţişându-l.

Dar negurile încă izvorăsc
Din bezna care zace prin unghere
Şi mă apasă, şi mă răscolesc;
Mai este mult până în zori, străjere?

Îmi înnoiesc speranţa din Cuvânt
Şi mă zidesc sorbind eternitate
Ştiind că sunt mai mult decât pământ
Şi sufletu-mi transcende-această noapte.

E ceasul nopţii când se-aud cocoşi
Venind cu zori, cucurigând lumina,
Când cad răpuşi ai beznelor coloşi,
Istoria trăgând pe ei cortina.

Privesc străjerul iar, şi iar, şi iar
Şi-l ţintuiesc cu semne de-ntrebare
Care ţâşnesc cu scânteieri de-amnar
Din cutele hlamidei de răbdare.

Dar ştiu că voi vedea zorii arzând
Sub astrul ce-şi rostogoleşte roata
Şi de pe zid străjerul trâmbiţând:
E dimineaţa sfântă, Maranata!

Simion Felix Marțian

Vreau acasă, nene Barnevernet!

 

OKMă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?

Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.

Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.

Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la mama acasă” ne umple ființa. Prin simțul acesta, clătitele cu gutui și cu…dragoste sunt mai mult decât mâncare, intrând în patrimoniul spiritual al propriei ființe. Și înghețata cu alune și dragoste. Nicăieri în lume acestea nu vor mai fi la fel. Nu vor fi „ca la mama acasă”.

Mângâiere mamei pe frunte, care alungă instantaneu durerea de cap, o simți cu inima, datorită legăturii create prin acest simț special. Și dacă ai avut parte de toate astea, cum poți să crezi că există surogate pentru ele? Sau ai amnezie? Căci altfel nu mai ești nici nene, nici tanti, ci un robot programat să distrugă relațiile bazate pe dragoste. Și o astfel de atitudine este satanică.

Nene Barnevernet, mă înfioară și acum lacrima mamei, pe care i-o surprindeam ștergându-și-o pe furiș când se ridica de pe genunchi. Se ruga pentru noi. Și Dumnezeul nostru, care pare să-ți fie străin, ascultă rugăciunile. Nu-L mânia, nene.

Aveți surplus de surogate? Dacă ai accepta sugestii de la mine, așa micuț cum sunt, ți-aș spune ce să faceți cu ele. Am cunoscut copii orfani. Lor le-ar prinde bine astfel de părinți. Sau celor abandonați.Acesta este rolul înlocuitorilor.

Dar eu am păriți și vreau acasă. Acesta este interesul meu. „Interesul superior al copilului”, pe care-l trâmbițați. Vreau educația sănătoasă de la părinți, ca să nu ajung ca matale, făcând prostii la maturitate. Cum este răpirea copiilor din familii.

Nu te impresionează lacrimile unui copil, nene? Vezi că inima „surogat” nu funcționează? Vreau acasăăăă! Vreau să-mi șteargă mama dulceața de pe față, după ce mă voi fi săturat de clătite, vreau să mă hârjonesc cu frații mei și vreau să mă arunce tata sus, sus, până la cer, apoi să mă prindă în brațe și să-i aud în ureche șoapta: „Mulțumesc Domnului pentru voi!”

Dacă n-ai avut parte de un astfel de cămin, te invităm pe la noi. Să vezi ce clătite face mama.
Și-o să te învăț și un cântec despre Domnul Isus. O să-l cântăm cu toți.
Vreau acasăăăăăăă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2016

Sonet fluid

DSC_0169b

Se curge-n concepte, se curge-n cuvinte
Şi curgerea însăşi se vrea definită
Când curge cu lapte, cu miere, cu pită,
Sau curge cu Duh în trăirile sfinte.

Se curge în valuri când marea se-agită
Şi curg asfinţituri de lavă fierbinte,
Curg ploi, curg idei de incertă sorginte,
Se curge-n senzaţii când viaţa palpită.

Dar este o curgere sfântă de ape,
De râuri din inimi, ducând apă vie,
Din inimi ce cred şi de cer sunt aproape.

Şi iată că verbul „a curge” mă-mbie
Să-i prind din nou sensul pe cale să-mi scape:
Să crezi în Isus, e şi sens şi solie.

Simion Felix Marțian

Dor de Dorz

C 1

S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.

Simion Felix Marțian

Cartonaș roșu, Barnevernet!

Fault 3

Ai faultat urât, Barnevernet. Ești rugat să părăsești terenul. Sună, oricum, mai bine decât „ieși afară!” N-a fluierat arbitrul? Știu. Federația de la Oslo tace? Și asta știu. Dar tu nu auzi publicul? Nu auzi tribunele din toată Europa, dar și din America? Nici tribunele din Asia și Australia? Un jucător fără public e mort, indiferent de poziția vreunei federații.

Se pare că nu e jocul tău, Barne. (Pe la noi se folosesc nume de alint pentru jucători. Chiar și când nu ne plac.) N-ai fost antrenat pentru jocul de-a „protecția copilului”. Ai apărut pe teren ca un jucător de sumo care se trezește la un campionat de gimnastică artistică.

Îți sugerez să te apuci de dresură de rechini. Poate s-ar dovedi utili toți psihologii tăi cibernetici. Cei cu gândirea pe diode. Și fără sentimente. Când un astfel de psiholog îți spune că unui copil îi este mai bine undeva, aiurea, decât lângă părinți, e grav. Un astfel de pion al tău este ori tâmpit, ori nebun, ori de o răutate diabolică.

E timpul să te retragi la vestiar, Barne. Să-ți schimbi echipamentul cu sacul și cenușa căinței. Ai faultat urât, și dacă încă mai ignori publicul care te huiduie, nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Vei fi fiind tu ateu, dar cred c-ai auzit vorbindu-se de „lumina ochilor Lui” (Biblia, Zaharia 2:8). De care te-ai atins.

Când penalizează Dumnezeu niciun sistem nu-ți poate sări în ajutor. Și ustură.
Reorientează-te, Barne, spre alt sport, sau învață să joci. Învață că interesul copilului (nu superior ci absolut) este să crească lângă părinți. Și joacă fără să faultezi.
Dumnezeu să te lumineze!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 ianuarie 2016

Quo vadis?

DSC_0047a

Având geografia ca zestre,
Pui şaua trufiei pe timp
Şi-o clipă te crezi în Olimp,
Dar roibul tău rupe căpestre.

Trântit printre cioburi de vise,
Te-aduni înciudat de pe hărţi
Şi vezi că ţi-s anii doar părţi
Din timpul cu sarcini precise.

Te doare această strivire
Şi timpul ai vrea să-l supui,
Trecând peste…limita lui,
Scandând „nemuri, nemurire”.

Şi gândul acesta te-mbie
Să cauţi, să cauţi un drum
Dar totul e pâclă şi fum
Iar tu mai visezi veşnicie.

Busola se zbate bezmetic,
Cu polii în trist dezacord,
Şi nu mai e sud şi nici nord
Că-i vraişte şi câmpul magnetic.

Pe drumuri trasate cu umbre
Cu spaimele-n cârcă alergi,
Dar eu te întreb: Unde mergi
Purtându-ţi poverile sumbre?

Destul cu busole bolnave
Şi hărţi cu hotare de fum;
Ignoră şi farul din drum
Ce duce-n abisuri epave.

Quo vadis? Te-opreşti la răscruce
Şi iar eşti confuz şi te pierzi,
Dar poţi veşnicia s-o vezi
Prin uşa în formă de cruce.

Simion Felix Marțian