Cântă cocoşu-n noaptea de tăgadă
 Un cântec trist ce macină şi doare,
 Şi-ale regretelor fierbinţi plămadă
 Dă naştere la starea de spovadă
 Ţâşnind cu-ale căinţelor izvoare.
  
 Cântă cocoşu-n noaptea lepădării,
 Iar cioburile-aducerii aminte
 Se strâng redând imaginea trădării;
 Cântă cocoşul cântecul chemării
 La hotărârile de dinainte.
  
 Cântă cocoşul cântecul trezirii
 În noaptea neagră de apostazie,
 Când lepădarea-i straiul omenirii;
 Cântă cocoşu-n ceasul aţipirii
 Şi cântul lui rămâne mărturie.
  
 Cântă cocoşul, lumea aţipită
 În noaptea lepădării de credinţă
 Mai poate auzi vocea şoptită:
 Vino la turmă, oaie rătăcită,
 Întoarce-te acum la pocăinţă !
  
 Cântă cocoşul, bezna se răreşte
 Bătută în argint de raza lunii
 Şi câte-o conştiinţă se trezeşte,
 Câte un Petru trist se mai căieşte :
 M-am lepădat, dar iartă-mă, Rabuni !
  
 Cântă cocoşul răscolind memorii,
 Zvâcnind în conştiinţe vinovate,
 Şi cântecul care aduce zorii
 Cheamă din negură lepădătorii :
 Veniţi acasă, Domnul e-n Cetate !
  
 Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea - 2013
  
   

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
 Din norii suflecați gospodărește
 Și pomii-s uzi și reci și interziși
 Și frunza-ngălbenită răgușește.
  
 Un univers de umezeală gri
 Se-nstăpânește peste tot și toate
 Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
 Are soluția-n… umiditate.
  
 De-atâta rece și de-atâta sur
 A zgribulit  și aripa nădejdii,
 Făcând din zbor doar un târâș obscur
 Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
  
 Pătrunde umezeala până-n miez,
 În oase-i frig și-n suflet burnițează,
 Și pe pământul îmbibat, obez,
 Doar  deprimantul plumburiu tronează.
  
 Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
 Simt că sunt victima acestei toamne
 Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
 Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
  
 Un suflu numai și a fost deajuns
 Ca să dispară-această apăsare,
 Și-am înțeles al Cerului răspuns:
 Deasupra norilor e veșnic Soare!
  
 Simion Felix Marțian  

Când am plecat, sedus de vraja lumii,
De cântecul sirenelor, sonor,
Eu nu vedeam nici marginea genunii
Nici adâncimile deşertăciunii,
Ci totul îmi părea strălucitor.

Durerea Ta îmi urmărea plecarea
Şi nepăsarea mea o adâncea;
Mi-ai urmărit cu ochii trişti cărarea,
Dar m-a-nghiţit cu lăcomie zarea
Când înaintea mea se deschidea.

M-a înşelat fragila poleială,
A fost o cursă clinchetul de-argint,
Trăiam într-o lumină ireală
Şi îmi minţeam privirea cu beteală,
Dar inima nu am putut s-o mint.

Căci am simţit că lumea nu-ţi oferă,
Oricât ai vrea plăceri din ea să storci,
Decât un act pe-o scenă pasageră
Iar când decorul, foaie efemeră,
Se schimbă brusc, primeşti un rol la porci.

A fost contactul cu realitatea,
A fost prohodul viselor murind
Şi am rămas în toată nuditatea
Pierzându-mi straiul ce e demnitatea,
Când am privit la roşcove cu jind.

Mai este pentru mine îndurare?
Mai poate sfidătorul fi iertat?
Mi-e foame, Tată! Mi-e şi frig şi doare
Această-ntunecată depărtare,
Primeşte-mă, te rog, să-ţi fiu argat!

Veneam sfios, un om bătut de soartă
Trăind doar la un pas de „prea târziu",
Dar Tu mă aşteptai de mult la poartă,
Odrasla Ta care fusese moartă
Venea argat, dar o primeai ca fiu.

Mi-ai pus pe umeri, Tată, haină nouă,
M-ai încălţat şi mi-ai dat şi inel,
Îmi încolţea în geană bob de rouă
Când m-ai cuprins cu mâinile-amândouă,
Tăind apoi şi cel mai gras viţel.

Cine-ar putea iubi la fel ca Tine
Şi cine ar putea la fel ierta?
Eu m-am întors de pe cărări străine,
Dar m-ai primit aşa cum se cuvine
Unui moştenitor din casa Ta.

Mă arde o dorinţă, Sfinte Tată,
Că celelalte-n faţa ei pălesc:
Aş vrea ca de acum, viaţa-mi toată
Trăită în slujire ne-ncetată
Să fie un continuu... MULŢUMESC!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 iulie 2007

Se cern tristeți tivite-n cenușiu
Din cerul toamnei care-adânc ne doare,
Brăzdat în lung de păsări călătoare,
Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.

Ducând pe aripi vara care-a fost,
Ne iau și diadema bucuriei,
Lăsându-ne iar pradă nostalgiei
Pe scena cu decor tot mai anost.

Ne-apasă dureros plecarea lor,
Dar toamna noastră lor le e străină
Și zboară spre căldură și lumină,
Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.

Rămași într-un amurg violaceu,
Lipsiți de-a cântecelor armonie,
Putem să medităm la veșnicie
Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:

E-aproape, Doamne,-al vremii act final,
Pornește Tu în noi deșteptătorul,
Să nu ratăm în toamna lumii zborul,
Știind că Tu ne-aștepți la terminal.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 8 septembrie 2020

Și nu-i de-ajuns că molima ucide,
Și nu-i de-ajuns că-și plimbă-n soare dricul,
Nu, nu-i destul că seamănă… nimicul,
Dar trena ei de vrajbă ne divide!

Se moare?- întrebăm- sau, nu se moare?
Și dacă „da”, câți mor? Și cum? Și unde?
Și cum lumina pare că se-ascunde,
Ne dăm în cap cu semne de-ntrebare.

Purtând în suflet și-ndoieli și groază,
Ne plângem morții și-așteptăm răspunsuri,
Dar, printre-atâtea alte neajunsuri,
Durerea noastră se… politizează!

În pieptul ars, o boală ne sufocă
Și căutăm cu-nfrigurare leacul;
Rămâne, însă, peste tot, „caimacul”:
Minciuna, taina, starea echivocă.

Deschide, Doamne,-a harului fereastră
Și toarnă peste oameni vindecare,
Dar să-nțeleagă bine fiecare
Că pacea lumii este treaba noastră,

Că vom scăpa de intrigi și minciună
Făcând să crească dragostea de semeni,
Că nu ciocniri cu scânteieri de cremeni
Ne duc spre-o lume… cu ceva mai bună.

Va trece molima, cum se duc toate,
Să nu lăsăm să crească învrăjbirea,
Căci numai cultivând din plin iubirea
O vom trăi și în eternitate!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 3 august 2020

 

Cu glas vibrând a clopot vreau să strig
Și-n bronz să scriu cu focul din simțire
Că noaptea lumii nu-i o amăgire,
Ea bate-n geam cu degete de… frig.

De reci resentimente viscoliți,
Lăsăm în vatra dragostei doar spuză,
Și țurțuri pune fiecare scuză
La streașina din ochii-abia mijiți.

Cu omul-sloi perfid și încrezut,
Sfidând Divinitatea creatoare,
Istoria se duce la culcare
Și-aici, la noi, sfârșitul… a-nceput!

Treziți-vă, iubiți „copământeni”,
Suntem pământ, dar nu de-ntors sub pluguri,
Ci-n noi purtăm un foc divin pe ruguri
Fiind prin Jertfă cerului moșteni!

Să prindem mâna-ntinsă de Cristos
Și-n noaptea lumii vom avea lumină,
Mergând spre zorii slavei ce-o să vină,
Cămin etern, curat și luminos.

Să strig aș vrea, să urlu în eter
Că focul care arde în iubire
Topește gheața de pe omenire
Și, oameni buni, să ne vedem în Cer!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 19 iulie 2020

„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei13:43)

Am vrut să strâng cu palmele căuş
Ofranda nopţii risipită-n rouă,
Şi din răcoare împletind culcuş
S-aştept al razelor divin arcuş
Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.

Să fiu pătruns de puritatea ei
Ca iezerul de-al cerului albastru,
Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei,
Dar roua a fugit de ochii mei
Atinsă tandru de al zilei astru.

Am căutat al neprihanei nimb
În limpezimi tăcute de izvoare,
În curcubeie prinse în corimb,
Dar căutarea mi-a adus în schimb
O sete, parcă, şi mai arzătoare.

Nici zborul alb din aripi de golumb,
Nici asfinţituri despletite-n lavă
Şi nici ţâşnirea verde din porumb
N-au ridicat povara mea de plumb,
Din inima cu tânguire gravă.

Căci alergarea, dorul după cast
Nu poate să-şi găsească împlinire
Decât înţelegând, entuziast,
Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast
Este din veşnicii… Neprihănire

Şi curăţia, dragostea de pur
Nu o cuprinde-n taina lui decorul
Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur,
Însă o vom vedea prinzând contur
Păşind spre Cel ce este Creatorul.

Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt,
Îmbracă-mă în strai de curăţie
Să am în inimă doar cer şi cânt,
Ştiind că luminând azi pe pământ
Voi străluci şi mâine-n veşnicie.

Simion Felix Marţian

A fost o noapte înfiorătoare,
Prea umedă, prea neagră şi prea grea,
Ce a cuprins în cruntă încleştare
Oameni şi mreje, valuri şi sudoare,
O luptă-ntre-a putea şi-a nu putea.

Frânţi de-oboseală, storşi de orice vlagă,
Stăteau în barcă Petru şi ai lui
Nemaiputând la vâsle să mai tragă
Şi-n deznădejde vrând să înţeleagă:
De ce năvodu-i gol şi peşte nu-i?

Cu paşi tăcuţi s-a dus şi-această noapte
În clipocit de val ce-aduce val,
Ca un concert de murmure, de şoapte,
Şi-un orizont de foc şi pere coapte
Le-ntinde umbrele până la mal.

Dar este cineva acolo, oare,
Pe ţărmul trist, cu bolovani şi glod?
Da, sigur e, căci pune-o întrebare:
„Copii, aveţi voi ceva de mâncare?”
Şi singurul răspuns era-n… năvod.

„Ia aruncaţi cu mreaja-n partea dreaptă!”
Necunoscutul de pe mal le-a spus,
Şi prin miracol apăru deodată
Belşug de peşti, recoltă minunată,
Căci Cel ce-i îndruma era Isus.
***
Ai şi tu nopţi de zbucium şi sudoare
Când simţi că viaţa ţi-e un adversar?
Vâslind, ajuns-ai la epuizare
Într-un moment când şi speranţa moare,
Iar căutările ţi-s în zadar?

Alungă înnorările de jale
Când un eşec te-a pălmuit brutal.
Priveşte-ale speranţei vii petale,
Căci rezolvarea cauzelor tale
E la Isus, priveşte-L, e pe mal!

Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2010