Și nu-i de-ajuns că molima ucide,
Și nu-i de-ajuns că-și plimbă-n soare dricul,
Nu, nu-i destul că seamănă… nimicul,
Dar trena ei de vrajbă ne divide!

Se moare?- întrebăm- sau, nu se moare?
Și dacă „da”, câți mor? Și cum? Și unde?
Și cum lumina pare că se-ascunde,
Ne dăm în cap cu semne de-ntrebare.

Purtând în suflet și-ndoieli și groază,
Ne plângem morții și-așteptăm răspunsuri,
Dar, printre-atâtea alte neajunsuri,
Durerea noastră se… politizează!

În pieptul ars, o boală ne sufocă
Și căutăm cu-nfrigurare leacul;
Rămâne, însă, peste tot, „caimacul”:
Minciuna, taina, starea echivocă.

Deschide, Doamne,-a harului fereastră
Și toarnă peste oameni vindecare,
Dar să-nțeleagă bine fiecare
Că pacea lumii este treaba noastră,

Că vom scăpa de intrigi și minciună
Făcând să crească dragostea de semeni,
Că nu ciocniri cu scânteieri de cremeni
Ne duc spre-o lume… cu ceva mai bună.

Va trece molima, cum se duc toate,
Să nu lăsăm să crească învrăjbirea,
Căci numai cultivând din plin iubirea
O vom trăi și în eternitate!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 3 august 2020

 

Cu glas vibrând a clopot vreau să strig
Și-n bronz să scriu cu focul din simțire
Că noaptea lumii nu-i o amăgire,
Ea bate-n geam cu degete de… frig.

De reci resentimente viscoliți,
Lăsăm în vatra dragostei doar spuză,
Și țurțuri pune fiecare scuză
La streașina din ochii-abia mijiți.

Cu omul-sloi perfid și încrezut,
Sfidând Divinitatea creatoare,
Istoria se duce la culcare
Și-aici, la noi, sfârșitul… a-nceput!

Treziți-vă, iubiți „copământeni”,
Suntem pământ, dar nu de-ntors sub pluguri,
Ci-n noi purtăm un foc divin pe ruguri
Fiind prin Jertfă cerului moșteni!

Să prindem mâna-ntinsă de Cristos
Și-n noaptea lumii vom avea lumină,
Mergând spre zorii slavei ce-o să vină,
Cămin etern, curat și luminos.

Să strig aș vrea, să urlu în eter
Că focul care arde în iubire
Topește gheața de pe omenire
Și, oameni buni, să ne vedem în Cer!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 19 iulie 2020

„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei13:43)

Am vrut să strâng cu palmele căuş
Ofranda nopţii risipită-n rouă,
Şi din răcoare împletind culcuş
S-aştept al razelor divin arcuş
Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.

Să fiu pătruns de puritatea ei
Ca iezerul de-al cerului albastru,
Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei,
Dar roua a fugit de ochii mei
Atinsă tandru de al zilei astru.

Am căutat al neprihanei nimb
În limpezimi tăcute de izvoare,
În curcubeie prinse în corimb,
Dar căutarea mi-a adus în schimb
O sete, parcă, şi mai arzătoare.

Nici zborul alb din aripi de golumb,
Nici asfinţituri despletite-n lavă
Şi nici ţâşnirea verde din porumb
N-au ridicat povara mea de plumb,
Din inima cu tânguire gravă.

Căci alergarea, dorul după cast
Nu poate să-şi găsească împlinire
Decât înţelegând, entuziast,
Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast
Este din veşnicii… Neprihănire

Şi curăţia, dragostea de pur
Nu o cuprinde-n taina lui decorul
Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur,
Însă o vom vedea prinzând contur
Păşind spre Cel ce este Creatorul.

Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt,
Îmbracă-mă în strai de curăţie
Să am în inimă doar cer şi cânt,
Ştiind că luminând azi pe pământ
Voi străluci şi mâine-n veşnicie.

Simion Felix Marţian

A fost o noapte înfiorătoare,
Prea umedă, prea neagră şi prea grea,
Ce a cuprins în cruntă încleştare
Oameni şi mreje, valuri şi sudoare,
O luptă-ntre-a putea şi-a nu putea.

Frânţi de-oboseală, storşi de orice vlagă,
Stăteau în barcă Petru şi ai lui
Nemaiputând la vâsle să mai tragă
Şi-n deznădejde vrând să înţeleagă:
De ce năvodu-i gol şi peşte nu-i?

Cu paşi tăcuţi s-a dus şi-această noapte
În clipocit de val ce-aduce val,
Ca un concert de murmure, de şoapte,
Şi-un orizont de foc şi pere coapte
Le-ntinde umbrele până la mal.

Dar este cineva acolo, oare,
Pe ţărmul trist, cu bolovani şi glod?
Da, sigur e, căci pune-o întrebare:
„Copii, aveţi voi ceva de mâncare?”
Şi singurul răspuns era-n… năvod.

„Ia aruncaţi cu mreaja-n partea dreaptă!”
Necunoscutul de pe mal le-a spus,
Şi prin miracol apăru deodată
Belşug de peşti, recoltă minunată,
Căci Cel ce-i îndruma era Isus.
***
Ai şi tu nopţi de zbucium şi sudoare
Când simţi că viaţa ţi-e un adversar?
Vâslind, ajuns-ai la epuizare
Într-un moment când şi speranţa moare,
Iar căutările ţi-s în zadar?

Alungă înnorările de jale
Când un eşec te-a pălmuit brutal.
Priveşte-ale speranţei vii petale,
Căci rezolvarea cauzelor tale
E la Isus, priveşte-L, e pe mal!

Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2010

Se sting în noaptea lumii felinare
Și-adorm în iarba neagră licurici;
Prea multă beznă-i, Doamne, pe aici
Și-i prea devreme, totuși, de culcare!

În straiul ei lejer de indolență
Adoarme omenirea somn profund,
Și-n umbre tremurânde ce se-ascund
Se-aude râsul beznei cu stridență.

Apasă întunericul strivind
Credința și speranța și iubirea;
E, oare, condamnată omenirea
Să meargă spre sfârșitul ei, dormind?

Dar nu, lumina nu a dispărut,
Și pleoapa adevărului tresare:
Hei, oameni buni, ieșiți, afară-i soare,
Și sunt atâtea lucruri de văzut!

Isus, Lumina lumii, e cu noi
Și pus-a raze și-n fiii luminii,
Sfidați și beznele și mărăcinii,
Purtați de al iubirii Lui șuvoi.

Sorbiți lumină pentru veșnicii
Și luminați în jur, ducând Cuvântul,
Căci bezna nu poate-nghiți pământul
Cât noi suntem, prin Adevăr, făclii!

Simion Felix Marțian

„Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.”(Efeseni 2:22)

Găsim în Cronici vremea glorioasă
Dintr-un trecut ce-l evocăm mereu,
Când Domnului I s-a zidit o casă
Strălucitoare şi maiestuoasă,
O casă Numelui lui Dumnezeu.

Se construia cu-atâta armonie
Că pietrele se-aliniau cuminţi
În strai de cedru şi de veşnicie
Şi-n lemn, sculptaţi cu multă măiestrie,
Prindeau, parcă, viaţă colocinţi.

S-au înrolat, să întregească lotul,
Şi lemnul de măslin şi chiparos
Şi-apoi s-a-nveşmântat în aur totul,
Iar când în Templu s-a adus chivotul
S-a coborât şi slava-ntr-un nor gros.

Când jertfa s-a adus ca închinare,
Ca drum înspre etern din efemer,
Pământul căuta spre înălţare
Iar cerul îi venea-n întâmpinare
Căci focul pe altar venea din cer.
***
Dar a venit şi crucea dintre ere
Cu-ai mântuirii, ai speranţei zori
Când Mielul profeţit, dus la tăiere,
A fost jertfit, o jertfă care cere
În duh şi-n adevăr închinători.

Cu Mielul sfânt, cu Piatra lepădată
Suntem zidiţi şi noi, ca pietre vii
Într-o clădire bine închegată,
Un Templu sfânt, o Casă minunată
Pentru Părintele din veşnicii.

Aliniaţi la Piatra unghiulară,
Având în zid un rost, având un loc,
Să dăm lumină lumii de afară
Iar pentru jertfe, ca odinioară,
Să-I cerem Domnului din ceruri foc.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2009

(Apocalipsa:2-3)

În suflete cuprinse de eclipsă,
De întuneric dezamăgitor,
Există-o teamă de Apocalipsă
Şi de mesajul ei prevestitor.

Există-o groază care stăpâneşte
În suflete cuprinse de furtuni,
Care nu văd că-n Carte străluceşte
Lumina marilor promisiuni.

Lumina răsplătirilor divine
Transformă noaptea temerii în zi,
Când din Cuvânt promisiunea vine:
„Voi da (…) acelui ce va birui.”

Şi-stfel divina binecuvântare
Curge peste acel biruitor,
Ce va vedea a raiului splendoare,
Mâncând din pomul vieţii roditor.

Un nume nou, o taină nepătrunsă,
Pe-o piatră albă scris, el va primi,
Iar hrană îi va fi mana ascunsă
În Chivotul etern,din veşnicii.

El va primi toiag de cârmuire
Cum Fiul de la Tatăl a primit,
Şi un luceafăr plin de strălucire
I se va da fiindcă-a biruit.

În haine albe, el, biruitorul,
Cu nume-n Cartea Vieţii de neşters,
Va fi mărturisit la Ziditorul
De-al Fiului îndurător demers.

Un stâlp va fi în Templul din mărire,
Cu Numele lui Dumnezeu pe el,
Al Noului Ierusalim, sfânta zidire,
Şi-un Nume nou pentru Divinul Miel.

Cu Domnul pe un scaun de domnie
Va sta biruitorul la sfârşit,
Aşa cum lângă Tatăl din vecie
A stat şi Domnul căci a biruit.

Ce perspectivă neasemuită
Pentru acela ce va birui!
Ce binecuvântare nesfârşită!
Ce har măreţ pentru măreaţa zi!

De-aceea mă întreb şi nu e chip să
Îmi pot răspunde satisfăcător:
De unde teama de Apocalipsă
Când poţi, luptând, să fii biruitor?

Veniţi cu toţii, lupta esta mare
Dar cu Cristos mergând, vom izbândi
Şi vom primi în ceruri, cu onoare,
Răsplata…”celui ce va birui.”

Simion Felix Marțian
Vulcan, ianuarie 2008

Cu primele file săpate în piatră
Când slava divină drapat-a Sinaiul,
E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră,
Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.

O Carte divină ce nu-i numai carte,
Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa,
Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte,
Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.

Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte
Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină,
O candelă-n beznă prin ea străluceşte
Iar ceaţa dispare, se face lumină!

Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume
Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste,
Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume
Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!

Pe filele ei Adevărul tronează
Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată,
Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează,
Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.

Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul
Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire
Din slove de spirit, gustând astfel zborul
Cu aripi de pace, de crez, de iubire.

Cu primele file în piatră săpate
Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie,
E Cartea divină, e Cartea ce poate
Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 29 martie 2019

Din încreţirea scoarţei tind spre soare
Piscuri semeţe, ce se pierd în nori.
Imaginea lor plină de grandoare
Te copleşeşte şi îţi dă fiori.

Însă niciunul n-are să rămână
Săpat în cronici şi zidit în legi,
Ca dealul cu aspect de căpăţână
Unde-a venit salvarea lumii-ntrgi.

Un deal anost, lipsit de măreţie,
Că numai crucile creşteau pe el,
Avea, la cumpănă de vremi, să fie
Altar de jertfă pentru Sfântul Miel.

Pe fruntea lui s-a înălţat o cruce,
Ca axă pentru-ntregul Univers,
Pe care-un Fiu la Dumnezeu se duce
Şi izbăvirea vine-n sens invers.

Un deal care a zguduit zidirea
Şi-a-nfăşurat-o-n întuneric greu,
Când se stingea în duh Neprihănirea
Şi Dumnezeu striga spre Dumnezeu.

Din dealul cu aspect de căpăţână
Mai curge sângele izbăvitor,
Pământul sterp a zămislut fântână,
Izvor de dor. Dor tămăduitor.

Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2007

Se tânguie-n chinuri planeta albastră
Și-s neguri pe zările cândva senine,
Cu jalea înfiptă în inima noastră
Deschidem prin rugă spre ceruri fereastră:
Ascultă-ne, Doamne, salvarea-i la Tine!

Ne bântuie voci de sirene stridente,
Ducând suferința-n spitalele pline,
Și-n lupta de-acolo, cumplite momente,
Pun petice vieții trăite-n… procente
Căci, Doamne, salvarea e numai la Tine!

Când dricul lipsit de cortegiu străbate
Cetăți pustiite, durerea revine,
Părând să-și adune puterile toate,
Și mușcă din inimi deja sfâșiate;
Îndură-Te, Doamne, salvarea-i la Tine!

Se caută leacul, febril și tenace,
Dar molima încă de lume se ține,
Cu ghearele morții scurmând în torace,
Ne arde, Părinte, ni-e sete de pace,
Adu izbăvirea, salvarea-i la Tine!

Un „azi” dureros ne retează din vise
Și altfel ne pare conceptul de „bine”;
Spre „mâine” sunt porțile gata deschise,
Ghidează-ne, Doamne, prin cele ce-s scrise,
Căci Tu ești salvarea și viața e-n Tine!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 30 martie 2020