(Apocalipsa:2-3)

În suflete cuprinse de eclipsă,
De întuneric dezamăgitor,
Există-o teamă de Apocalipsă
Şi de mesajul ei prevestitor.

Există-o groază care stăpâneşte
În suflete cuprinse de furtuni,
Care nu văd că-n Carte străluceşte
Lumina marilor promisiuni.

Lumina răsplătirilor divine
Transformă noaptea temerii în zi,
Când din Cuvânt promisiunea vine:
„Voi da (…) acelui ce va birui.”

Şi-stfel divina binecuvântare
Curge peste acel biruitor,
Ce va vedea a raiului splendoare,
Mâncând din pomul vieţii roditor.

Un nume nou, o taină nepătrunsă,
Pe-o piatră albă scris, el va primi,
Iar hrană îi va fi mana ascunsă
În Chivotul etern,din veşnicii.

El va primi toiag de cârmuire
Cum Fiul de la Tatăl a primit,
Şi un luceafăr plin de strălucire
I se va da fiindcă-a biruit.

În haine albe, el, biruitorul,
Cu nume-n Cartea Vieţii de neşters,
Va fi mărturisit la Ziditorul
De-al Fiului îndurător demers.

Un stâlp va fi în Templul din mărire,
Cu Numele lui Dumnezeu pe el,
Al Noului Ierusalim, sfânta zidire,
Şi-un Nume nou pentru Divinul Miel.

Cu Domnul pe un scaun de domnie
Va sta biruitorul la sfârşit,
Aşa cum lângă Tatăl din vecie
A stat şi Domnul căci a biruit.

Ce perspectivă neasemuită
Pentru acela ce va birui!
Ce binecuvântare nesfârşită!
Ce har măreţ pentru măreaţa zi!

De-aceea mă întreb şi nu e chip să
Îmi pot răspunde satisfăcător:
De unde teama de Apocalipsă
Când poţi, luptând, să fii biruitor?

Veniţi cu toţii, lupta esta mare
Dar cu Cristos mergând, vom izbândi
Şi vom primi în ceruri, cu onoare,
Răsplata…”celui ce va birui.”

Simion Felix Marțian
Vulcan, ianuarie 2008

Cu primele file săpate în piatră
Când slava divină drapat-a Sinaiul,
E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră,
Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.

O Carte divină ce nu-i numai carte,
Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa,
Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte,
Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.

Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte
Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină,
O candelă-n beznă prin ea străluceşte
Iar ceaţa dispare, se face lumină!

Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume
Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste,
Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume
Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!

Pe filele ei Adevărul tronează
Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată,
Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează,
Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.

Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul
Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire
Din slove de spirit, gustând astfel zborul
Cu aripi de pace, de crez, de iubire.

Cu primele file în piatră săpate
Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie,
E Cartea divină, e Cartea ce poate
Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 29 martie 2019

Din încreţirea scoarţei tind spre soare
Piscuri semeţe, ce se pierd în nori.
Imaginea lor plină de grandoare
Te copleşeşte şi îţi dă fiori.

Însă niciunul n-are să rămână
Săpat în cronici şi zidit în legi,
Ca dealul cu aspect de căpăţână
Unde-a venit salvarea lumii-ntrgi.

Un deal anost, lipsit de măreţie,
Că numai crucile creşteau pe el,
Avea, la cumpănă de vremi, să fie
Altar de jertfă pentru Sfântul Miel.

Pe fruntea lui s-a înălţat o cruce,
Ca axă pentru-ntregul Univers,
Pe care-un Fiu la Dumnezeu se duce
Şi izbăvirea vine-n sens invers.

Un deal care a zguduit zidirea
Şi-a-nfăşurat-o-n întuneric greu,
Când se stingea în duh Neprihănirea
Şi Dumnezeu striga spre Dumnezeu.

Din dealul cu aspect de căpăţână
Mai curge sângele izbăvitor,
Pământul sterp a zămislut fântână,
Izvor de dor. Dor tămăduitor.

Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2007

Se tânguie-n chinuri planeta albastră
Și-s neguri pe zările cândva senine,
Cu jalea înfiptă în inima noastră
Deschidem prin rugă spre ceruri fereastră:
Ascultă-ne, Doamne, salvarea-i la Tine!

Ne bântuie voci de sirene stridente,
Ducând suferința-n spitalele pline,
Și-n lupta de-acolo, cumplite momente,
Pun petice vieții trăite-n… procente
Căci, Doamne, salvarea e numai la Tine!

Când dricul lipsit de cortegiu străbate
Cetăți pustiite, durerea revine,
Părând să-și adune puterile toate,
Și mușcă din inimi deja sfâșiate;
Îndură-Te, Doamne, salvarea-i la Tine!

Se caută leacul, febril și tenace,
Dar molima încă de lume se ține,
Cu ghearele morții scurmând în torace,
Ne arde, Părinte, ni-e sete de pace,
Adu izbăvirea, salvarea-i la Tine!

Un „azi” dureros ne retează din vise
Și altfel ne pare conceptul de „bine”;
Spre „mâine” sunt porțile gata deschise,
Ghidează-ne, Doamne, prin cele ce-s scrise,
Căci Tu ești salvarea și viața e-n Tine!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 30 martie 2020

Ne doare, Doamne, apăsarea asta
Și groaza prinde-n inimi rădăcini,
Am vrea s-o smulgem, rămânând senini,
Dar suntem slabi și-i mult prea grea năpasta.

Ne frige-al morții fâlfâit de-aripă
Ce lasă cicatrice-n cimitir,
Și-i plin de-amar al lacrimii potir
Când și tăcerea-n crematorii țipă.

Ne-am tot luptat din răsputeri, Părinte,
Să ținem piept cumplitului flagel,
Și-abia când am fost doborâți de el
Ne-am amintit și noi de… cele sfinte.

Ne iartă, Tată, c-am uitat de Tine,
Și-abia acum venim cu rugăciuni
Să-Ți cerem Ție, care faci minuni,
Să-i spui „Ajunge!”, morții care vine.

Ne sfâșie durerea din spitale,
Unde se moare, Doamne, ca pe front,
Și bezna-i grea pe-ntregul orizont
Când nu primim lumina Feței Tale.

Privește, Doamne, către omenire
Și dă-ne-al îndurării Tale semn,
Curgând, ca un izvor de untdelemn,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 25 martie 2020

„Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”.(1Samuel 3:9)

Cetatea a-mbrăcat a nopţii haină
Cu gluga ei de întuneric greu,
Numai în Templu pâlpâia în taină,
Pe ziduri, candela lui Dumnezeu.

La ceas de reculegere, când tihna
Se împletea cu umbre şi tăceri,
Un tinerel îşi căuta odihna
Ce parcă nu venea de nicăieri.

Dar când cu braţele-i mângâietoare
Somnul s-a-nfăşurat pe lângă el,
S-a auzit în Templu o chemare
Venind din întuneric: Samuel!

Cuprins în mreaja viselor, băiatul
A tresărit, de somn s-a scuturat,
Şi părăsind în mare grabă patul,
Spre Eli, preotul, a alergat

Zicându-i: eu ţi-am auzit chemarea
Şi iată-mă aici, în faţa ta;
El încă nu înţelegea lucrarea
Şi vocea Domnului n-o cunoştea.

Abia când a-nţeles de unde vine
Şi-a cui e vocea care îi vorbea,
A glăsuit: sunt robul Tău, Stăpâne,
Vorbeşte, dar, căci Te voi asculta!
***
Şi astăzi încă ne vorbeşte Domnul,
În asta nici o îndoială nu-i,
Dar, chiar de reuşim să-nvingem somnul,
Vom recunoaşte, oare, vocea Lui?

Spre a-nţelege vocea Lui profundă,
Mesaj venit din cer către pământ,
Să căutăm ca pe lungimi de undă
Cereşti, să ne-acordăm prin Duhul Sfânt.

Atunci vom şti şi Îl vom recunoaşte,
Putând rosti cu-al inimii tumult:
Vorbeşte, Dumnezeul meu, vorbeşte,
Eu, robul Tău, mă-nchin şi Te ascult.

Simion Felix Marțian
Petroşani, mai 2011

Ne-am folosit de ani lucrând la ziduri
Și-am ridicat obstacole-ntre noi,
Ne-am izolat, având în suflet riduri,
Împăunați, dar înăuntru goi.

Și-acum, în carantina… mondială,
Ne revoltăm, părând străini de rol:
Noi vrem acces la viața socială,
Noi vrem la stadion și vrem la mall!

E dureros, dar în această stare
Ne dumerim cât suntem de mărunți,
Însă putem să facem o schimbare:
Să reclădim din nou spre oameni punți!

Și, regăsind căldura sufletească
Cu care-ți sprijini semenul la greu,
Să ajutăm iubirea să-nflorească
Și-L vom vedea-ntre noi pe Dumnezeu!

Și-n izolarea care se impune
Să fim mai solidari ca fără ea,
Cu glasuri împletite-n rugăciune,
Iar rezultatele se vor vedea.

Căci carantina nu e izolare,
Ci gratiile-s între inimi reci,
Să cultivăm iubirea cu ardoare,
Cu Dumnezeu învingători în veci!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 16 martie 2020

Din clopotul sonor al unei drame
Curg vaiere cumplite peste lume,
Căci molima cu chipul unei ciume
La carul morții caii stă să-nhame.

Un virus de coșmar a stins lumina
În ochi ce până ieri râdeau la soare,
Și parcă un convoi de-nmormântare
Spre zarea largă a plecat din China!

Și-oriunde își arată fața hâdă,
Dispare ca o ceață armonia,
Iar oamenii, uitând ce-i…omenia,
Se-mpung scrâșnind din dinți în loc să râdă.

Așa, abandonând orice rezerve,
În spaima care-alimentează ura
Sunt gata să-și dispute-mbucătura
Când sar cu toți pe… raftul de conserve.

E tragic, oameni buni, și nu-s scenarii,
E boală, moarte, ură, dezbinare,
Și chiar speranța încă-n fașă moare
Știind că lumea merge pe avarii.

Să mergem toți la tronul milei sfinte
Cerând lui Dumnezeu și vindecare
Și-a vrajbei dintre oameni încetare,
Uniți în rugăciuni, cu gând fierbinte.

Și-apoi, contaminați de-a Sa sfințire,
Să dăm planetei straie de lumină,
Imunizați la ceea ce dezbină
Dar virusați cu toții de… iubire!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 12 martie 2020

Cânta sub sărutări de daltă lemnul
Și marmura îmbobocea senină,
Când mâinile ce frământau lumină
Storceau din miezul Artei untdelemnul.

Maestrul și-a cioplit în viață visul,
Dând lumii, care-i pregătise scena,
Un Jiu pe care l-a-nfrățit cu Sena
Când dalta lui a cucerit Parisul.

Idei a nemurit și sentimente,
În clipe-nțepenite, spre vecie,
Și arta lui rămâne veșnic vie,
Născând vulcani, cascade și torente.

De ziua lui, la Masă, în tăcere,
Privesc prin Poarta largă Infinitul
Și-l văd în toate, omul, dalta, mitul,
Un veșnic nimb purtat de adiere.

Sărbătorindu-l, nu i-aș da o floare,
Ci aș planta un verb în limba noastră:
„A brâncuși”- a face o Măiastră
Și-a învăța apoi bronzul să zboare!

Simion Felix Marțian
19 februarie 2020

 

Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.

În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.

Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.

Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.

Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 februarie 2020