Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul
Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,
Dar simt acum în piept, ca un recul,
Cum i se surpă lacrimii zăgazul.

Nu vreau să cred într-un venin norveg,
Căci îmi sunt frați întru umanitate,
Însă sistemul tot nu-l înțeleg,
Când seamănă tragism cu voluptate.

Tu dai din veac părinților copii,
Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,
Nu piese-n inventar la agenții,
Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.

În palma Ta curg, Doamne,- acum, fierbinți,
Prin negurile ce prevăd dezastre,
Lacrimi de prunci și lacrimi de părinți,
Și lacrima compasiunii noastre.

Sunt tată, Doamne, și acest contrast
M-a răvășit: tentacule în noapte,
Și pe alt plan e îngerașul cast
Mușcând din dragoste cu dinți de lapte.

Acest tablou mă doare-ngrozitor,
Și dacă-n mine a stârnit furtună,
Ce-o fi, Părinte,-n inimile lor
Când nu-i toată familia-mpreună.

Ce pot să fac eu, este să mă rog
Și-n rugăciune să Îți cer fierbinte,
Să scrii acestei drame-un epilog
Cu izbăvirea Ta din cer, Părinte!

Vulcan, 4 ianuarie 2016

Din vremea când şi David păstorea
Erau în Betleem păşuni şi turme,
Iar păstoritul se perpetua
Prin generaţii de păstori sadea,
Călcându-şi unii altora pe urme.

Dar cei aleşi, cei binecuvântaţi
În noaptea care-şi înstela decorul,
Au fost acei de îngeri vizitaţi
Şi primii dintre oameni, înştiinţaţi
Că S-a născut, între păstori, Păstorul.

Încă din vremea când Boaz ara
Punând sub brazdă spicele de mâine,
Iar Rut printre secerători cânta,
Mereu la Betleem se unduia
Râzând în soare, un ocean de grâne.

Dar dintre toţi aceşti cultivatori
Cu secera în prelungirea mâinii,
Doar unii au avut acest favor,
De a putea vedea cu ochii lor
Cum Pâinea S-a născut în Casa pâinii.
***
A fost o vreme, timpul crucial,
Iar Betleem a fost un loc anume,
Dar de atunci, ca un favor total,
Privim la naştere în mod egal
Căci e un Betleem întrega lume.

Zilnic se naşte-n inimi noi Isus,
Când imnul dragostei îşi cântă nota.
Primeşte-L şi tu-n inimă, supus,
Ca să porneşti cu El pe-un drum, doar dus,
Din Betleem la cer, via Golgota.

Simion Felix Marțian

Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Mușcă zăbala, nechezând a iarnă.

O fi zăpadă și prin alte țări,
La fel de rece și de…luminoasă,
Dar scârțâitul ei nu-i nicăieri
Cum este al omătului de-acasă.

Până și zurgălăii de la cai,
Și lemnul când, mușcat de ger, trosnește,
Sună la noi, pe-acest picior de plai,
Ca nicăieri în lume: românește!

Dar decât toate astea mai presus ,
Chiar steaua magilor, ce luminează
La sărbătoarea Pruncului Isus,
Tot românește ne îmbrățișează.

Căci chiar dacă Pruncul sărbătorit
Prin Naștere pământu-ntreg cuprinde,
Niciunde nu-i mai călduros primit
Ca-n țara ce grăiește prin colinde.

Veniți români acasă de Crăciun,
Acel „acasă” care se cunoaște
Prin „mai frumos”, „mai luminos”, „mai bun”,
Și toți să colindăm „Cristos se naște…”

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 decembrie 2015

Stau nemişcaţi în iarnă Apusenii,
Privind cu duh de tulnice-n fereşti
Spre Alba, ce-n ţinuta-i de milenii
Cântă cu zorii-n clopote utrenii
Pe-un portativ cu note româneşti.

Unirea a fost vis din vremi străbune
Şi azi sărbătorim visu-mplinit
Când româneşte a dat pita-n grâne
Dar nu uita, o, nu uita, române,
Să mulţumeşti cui ai de mulţumit,

Căci dincolo de zbucium şi de trudă,
Pe-un drum când mai uşor şi când mai greu,
Nu tu, cu mâini ce prea uşor asudă,
Îţi modelezi realitatea crudă,
Istoria ţi-o scrie Dumnezeu.

Zi, deci, ”mulţam”din inima ta plină
De foc divin şi dor de Dumnezeu
Şi El o să-ţi dea iar din cer lumină,
Căci nu vrea creştinism la naftalină
Şi nici biserici duse la muzeu.

Vrea creştinism real în Romania,
Nu o religie de sărbători
Şi pentru cer reaprinzând făclia,
Românii să-şi trăiască bucuria
Ca sfinţi şi-adevăraţi închinători.

La Alba clopotele dau de ştire
Prin glas de bronz, sonor, maiestuos,
Că azi sărbătorim Marea Unire
Dar, fraţi români, măreaţa împlinire
Este unirea noastră în Cristos.

Simion Felix Marțian

S-a ridicat Istoria-n picioare
La început de iarnă și de veac,
Și-a decretat, maiestuoasă-n frac:
”De azi Carpații nu mai sunt hotare!”

”Căci pe a Daciei străveche vatră
Ceea ce astăzi voi numiți Carpați
Sunt mâini de frați întinse către frați,
Îmbrățișare milenară-n piatră.”

Acest ucaz menit s-alunge ulii
Și norii de pe cerul românesc
A strâns, într-un elan sărbătoresc,
Pe fiii Țării-n poala Albei Iulii.

Și unde a intrat Mihai Viteazul
Cu tot alaiul său voievodal,
Intra acum, la fel de triumfal,
Poporul ce-și scotea din jug grumazul.

S-a-nfăptuit atunci Marea Unire
Pe care astăzi o sărbătorim,
Dar o perpetuăm doar când trăim
Uniți cu toți în cuget și simțire.

S-au dus acei ce-au fost pe metereze,
Dar idealul lor e-n noi mereu,
Când ne rugăm cu toți lui Dumnezeu
Ca Țara-n veci s-o binecuvânteze.

Și-I mulțumim că România-i mare
Și că în viitor la fel va fi
Prin sfântă voia Lui, și că-ntr-o zi
S-a ridicat Istoria-n picioare!

Simion Felix Marțian

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Încă dansează flăcări pe pereți
Alimentate de coșmarul morții;
Unde sunteți copii, unde sunteți?
Părinții vă așteaptă-n fața porții.

Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alții se luptă cu durerea vie,
Însă părinții-n plânsul colectiv
Sunt TOȚI marcați de-aceeași tragedie.

Sunt toți pătrunși de-același gol imens,
Fie că-și poartă pașii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!

Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Și-această neputință mă răpune,
Dar, totuși, aș putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.

Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetățenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.

Și-n dragostea ce-o ai Tu pentru toți ,
Și-o-mparți ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poți,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 noiembrie 2015