Când văd mușcând rafale nemiloase
Din flamura albastră câte-o stea,
Mă doare Europa până-n oase
Căci sunt al ei , cum și ea e a mea.

Prezentul doare, gata să abdice,
Mustind cangrene pentru viitor,
Trecutul, însă, astăzi cicatrice,
Era tratat ușor, mult mai ușor.

Și-a tors pe fusul vremii ani de jale,
Dar a învins furtuna grea mereu,
Căci înflorind spre cer prin catedrale
Stătea cu fața către Dumnezeu.

De unde leac acum, când pun zăvoare
Și lacăt pe bisericile ei,
Și-ntr-o hipnoză-atotcuprinzătoare
O-ntoxică de-a valma cu moschei,

Și-adună-n curtea-i multiculturală,
Prin nu știu ce unionist hrisov,
Doar mânji troieni, ce mușcă din zăbală,
Și-i dau sărutul cu…Kalașnikov.

E-n Belgia acum o mușcătură,
Dar încă doare Londra și Madrid,
Parisul are urme de arsură
Și alte răni pe fața-i se deschid.

Mă doare Europa, și îmi vine
Să strig, să urlu tot năduful meu:
Revino la valorile creștine
Să vezi cum dă izbândă Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 martie 2016

Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

„Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

„Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi-atunci părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: „Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntinsă-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

Simion Felix Marțian

„Străjerule, mai este mult din noapte?”(Isaia,21:11)

Parcă-ntunericul nu mai e greu,
Rărit de umbre şi pătat de şoapte
Şi, tresărind, întreabă duhul meu:
Străjerule, mai este mult din noapte?

Mi-a fost povară vălul ei cernit,
Purtată greu pe umerii răbdării,
Şi-aş fi căzut dacă n-aş fi tivit
Cu vii speranţe tot cuprinsul zării.

Ca să cuprindă zarea năzuind
Spre ea se-ndreaptă inima şi gândul
Să soarbă cu nesaţ zorii mijind
Şi albul dimineţii-mbrăţişându-l.

Dar negurile încă izvorăsc
Din bezna care zace prin unghere
Şi mă apasă, şi mă răscolesc;
Mai este mult până în zori, străjere?

Îmi înnoiesc speranţa din Cuvânt
Şi mă zidesc sorbind eternitate
Ştiind că sunt mai mult decât pământ
Şi sufletu-mi transcende-această noapte.

E ceasul nopţii când se-aud cocoşi
Venind cu zori, cucurigând lumina,
Când cad răpuşi ai beznelor coloşi,
Istoria trăgând pe ei cortina.

Privesc străjerul iar, şi iar, şi iar
Şi-l ţintuiesc cu semne de-ntrebare
Care ţâşnesc cu scânteieri de-amnar
Din cutele hlamidei de răbdare.

Dar ştiu că voi vedea zorii arzând
Sub astrul ce-şi rostogoleşte roata
Şi de pe zid străjerul trâmbiţând:
E dimineaţa sfântă, Maranata!

Simion Felix Marțian

S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.

Simion Felix Marțian

Având geografia ca zestre,
Pui şaua trufiei pe timp
Şi-o clipă te crezi în Olimp,
Dar roibul tău rupe căpestre.

Trântit printre cioburi de vise,
Te-aduni înciudat de pe hărţi
Şi vezi că ţi-s anii doar părţi
Din timpul cu sarcini precise.

Te doare această strivire
Şi timpul ai vrea să-l supui,
Trecând peste…limita lui,
Scandând „nemuri, nemurire”.

Şi gândul acesta te-mbie
Să cauţi, să cauţi un drum
Dar totul e pâclă şi fum
Iar tu mai visezi veşnicie.

Busola se zbate bezmetic,
Cu polii în trist dezacord,
Şi nu mai e sud şi nici nord
Că-i vraişte şi câmpul magnetic.

Pe drumuri trasate cu umbre
Cu spaimele-n cârcă alergi,
Dar eu te întreb: Unde mergi
Purtându-ţi poverile sumbre?

Destul cu busole bolnave
Şi hărţi cu hotare de fum;
Ignoră şi farul din drum
Ce duce-n abisuri epave.

Quo vadis? Te-opreşti la răscruce
Şi iar eşti confuz şi te pierzi,
Dar poţi veşnicia s-o vezi
Prin uşa în formă de cruce.

Simion Felix Marțian

O lacrimă prelinsă pe obraz
Se-ngroapă-n masca neagră, de cărbune,
Și hohotitu-n pumni, plâns de necaz,
Încet, încet, devine rugăciune:

Părinte al oricărei îndurări,
Tu ne cunoști, cum le cunoști pe toate,
Și știi că am venit din patru zări,
Aici, acum un veac și jumătate.

Ne-a-mbrățișat acest ținut muntos
Pe care l-am cuprins cu sârguința,
Și-n care am adus, ca un prinos,
Nădejdea și iubirea și credința.

Munții ni s-au supus sub pumnul greu
Și n-am cerut dcât ce se cuvine,
Știind că rodul trudei e, mereu,
O binecuvântare de la Tine.

Am prins în Valea asta rădăcini
Și Jiul ne-a înmugurit cu cânturi;
De ce să ne simțim acum străini,
Plecând din nou în cele patru vânturi?

Din triste vești ce curg acum șuvoi,
Din Uricani și până la Petrila
Simțim cum Valea tremură sub noi,
Iar viitorul este…ca huila!

Ne dor în piept mormintele de ieri
Prin cei ce și-au găsit, muncind, sfârșitul;
Doamne,-au murit aici destui mineri!
De ce să moară-acum și…mineritul?

Am dus și vom mai duce pe grumaz
Tot ce-i mai greu, și nu vrem decât pâine;
Am învățat s-o cerem pentru azi,
Însă o vrem și în ghiozdane mâine.

Dorim pentru copii tot ce-i mai bun
Și vrem de-aici să le croim o cale,
Dar nu putem când minele apun,
Mai lasă, Doamne, soare peste Vale!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 februarie 2016

Vă caut răscolind prin amintiri,
Trecutul întorcându-l către soare,
Și văd cu nostalgie în priviri
Cum pozele alb-negru prind culoare.

Zâmbesc din ele tinerii ce-am fost,
(Zâmbet strivit de marea mascaradă)
Noi, uteciștii drumului anost,
Încolonații statului la coadă.

Zâmbeam senini printre privațiuni
Și cu-ndrăzneala ce ți-o dă amarul
Ne răzbunam pe marile minciuni
Spunând în șoaptă bancuri cu ”cizmarul”.

Ne mângâiam cu câte-un post străin ,
Să știm ce hituri sunt în clasamente,
Și, prin scrisori, ne răcoream puțin
Plângând la ei ca la…deranjamente.

Au fost frustrări, dar toate la un loc
N-au reușit atunci să ne învingă,
Căci a venit Decembrie de foc
Când cerul țării a uitat să ningă,

Și când, cu Revoluție sau nu,
Ceea ce ochii au putut să vadă
A fost că jugul dureros căzu
Și noi ne-mbrățișam plângând pe stradă.

Un vis de libertate s-a-mplinit
Și-naripați de o speranță vie,
Prin frontierele căzând subit
Vedeam că lumea nu-i doar geografie.

Așa a început un trist exod,
O pribegie crudă, dureroasă,
Pe-un drum către ”mai bine”. ”mai comod”,
Unde ”acasă” nu mai e ACASĂ.

Dar nu acesta era vechiul vis
Având petale albe de speranță,
Ci Londra, Barcelona sau Paris
Să fie destinații de vacanță.

În țară să muncim pe ”leul greu”,
Mai greu decât măria sa dolarul,
Și țara, strălucind la apogeu,
Să-și etaleze-n lume galantarul.

Nu, nu s-a întâmplat cum am visat
Și frontierele inexistente
Nu ne-au unit, ci ne-au împrăștiat,
Chiar dacă ne mai leagă sentimente.

Ne mai vedem la câte un Crăciun
Sau, dureros, la câte-o-nmormântare,
Și mai vorbim de vechiul vis nebun
Cu țara liberă și-nfloritoare.

Mai punem epocile pe cântar
Să-și scoată-n evidență frumusețea,
Dar singurul aspect extrem de clar
E că ”pe-atunci” aveam…și tinerețea!

Vă port în inimă și-n gând mereu,
În vise vechi ce-s gata să renască,
Și-n rugăciunea mea spre Dumnezeu
Îl rog fierbinte să vă ocrotească.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februarie 2015

S-a-nvăpăiat a cer cuvântul scris
Și poezia are alte haine
De când prin stânci, pe buze de abis,
Poetul, pe Horebul interzis,
Urca dezvăluind din ceață…taine.

A coborât apoi cu suflet plin
De dragoste, de foc, de duioșie,
Purtând în el și cerul opalin
Și luciul stâncilor, adamantin,
Și toate ni le-a pus în poezie.

Columbe de omăt luau apoi
Pe aripi tot nectarul din cuvinte
Şi tainic uguind , în zbor vioi,
Duceau al poeziilor şuvoi
Departe, mai departe de sorginte

Şi-am fost înfăşuraţi de-acest fluid
Ca de un vis, de-o tainică colindă,
Iar sufletele-atinse sorb avid
Din stihul cristalin de Ioanid
Cu dragoste cât poate să cuprindă.

Curg viu Scripturile din vers în vers
Şi toţi eroii-şi împlinesc destinul
Cuprinşi în aceast liric univers,
Marcând ca borne drumul de neşters
Ce leagă pământescul cu divinul.

E-atât de bine-aici, în versul lui,
Atât de cald, de luminos, de-„acasă”
C-aş face invitaţie oricui
Dar când privesc în jur şi gazda nu-i,
Aşa un dor adânc de el m-apasă.

Dar ştiu că a plecat, suflet candid,
Ca să recite şi în veşnicie,
Şi până-l voi vedea, afirm solid:
Da, poezia este Ioanid
Iar Ioanid rămâne poezie!

Simion Felix Marțian

Colindă prin lume o criză
Ce n-are astâmpăr deloc,
Cu haine de doliu-n valiză
Şi moarte-n privirea-i de foc.

Nu, nu este criza din care
Porni uriaşul ciclon
Să tragă la firme zăvoare
Şi băncii să-i pună oblon.

Nu-i criza ce-ntoarce la burse
Piaţa întreagă pe dos
Şi-nghite, avidă, resurse
Cu un apetit scandalos.

Ci-n ochi cu otravă letală,
Purtând al urgiei microb,
Colindă azi criza morală
Şi face ravagii pe glob.

Punându-şi ţinuta de cioclu,
Închide virtutea-n cavou,
În timp ce se urcă pe soclu
Păcatul, în chip de erou.

Venind cu aceleaşi simptome,
Când guri de infern se deschid,
Renasc pretutindeni Sodome
Iar cinstea e pusă la zid.

Lipsită de orice deviză,
Intrată în colaps moral,
O lume atinsă de criză
Refuză să intre-n spital.

Un Doctor divin, cu-ndurare,
Oferă şi-acum ajutor,
Dar mulţi Îi refuză iertarea
Şi mor în păcatele lor.

Chemat eşti în oastea salvării
Să scoţi tot ce poate fi scos
Din negrul vârtej al pierzării,
Aceasta doreşte Cristos.

Să porţi azi, în vreme de criză,
Făclia credinţei arzând,
Vestind omenirii-n derivă
Că Domnul soseşte-n curând.

Simion Felix Marțian

“De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi!”(Matei 24:32-33)

Ne bat în geamuri ştiri îngrozitoare,
Cu degete de palpitaţii bat;
Vedem imagini cutremurătoare
Şi, înotând prin semne de-ntrebare,
Strigăm nedumeriţi: ce s-a-ntâmplat?

Planeta a mai cunoscut dezastre
Pe tot parcursu-i multimilanar,
De când e rânduită printre astre,
Dar ce se-arată azi privirii noastre
Nu-i numai grozăvie, e coşmar.

Vedem cum îşi dau mâna uragane
Pornind într-un asalt distrugător,
Vulcanii scuipă lavă prin burlane
Şi, parcă prins deodată de frisoane,
Pământul tremură îngrozitor.

Vin ştiri despre conflicte militare,
Epidemii, microbi greu de ucis,
Despre cutremure devastatoare,
Şi, totuşi, nu observă lumea,oare,
Că despre toate astea…este scris?

Apocalipsa a intrat în scenă
După scenariul din profeţii,
Fără vreun gong sau sunet de sirenă,
Având nenorocirile ca trenă
Dar aducând cu sine…bucurii.

Privim spre profeţiile-mplinite
Şi către cele care vin la rând,
Vâzând în ele ramuri înfrunzite,
Şi, cu speranţele reînnoite,
Noi ştim că vara va veni-n curând.

Durerile planetei ne apasă,
Dar ne alină frunza de smochin
Ştiind că vom pleca curând Acasă,
Acolo Sus,î n zarea luminoasă,
Cu Cel ce e la uşă-acum. Amin

Simion Felix Marțian