Bodnariu, numele unei drame

DSCF4795aSunt creștin. Dacă ar fi fost la modă, aș fi spus-o în șoaptă, să nu pară că mă laud. Dar nu mai e la modă. De mult. Ba dimpotrivă. Așa că pot să și strig, fără să fiu acuzat de lipsă de modestie.

Sunt și tată. Ambele perspective sunt canale prin care drama cu care se confruntă această familie mă afectează profund. Mă zguduie. Și dacă nu aș fi fost nici creștin, nici părinte, aș fi rămas, totuși, om. Cu rațiune și sentimente. Sentimente la care apelează chiar și cei care sfidează morala creștină.

Chiar mă ispitea un gând nebunesc: ce-aș fi făcut într-o situație similară? Am alungat cu lașitate gândul. Nu vreau să-mi evaluez nici măcar imaginar rezistența la astfel de tensiuni. Mi-e teamă să mă întreb cât ar fi rezistat zidul sentimentelor creștinești în fața durerii de fiară rănită căreia i s-au furat puii.

Sufăr alături de familia Bodnariu. Mă rog pentru ei. Dar pentru ca tulburarea mea să fie deplină, în căutarea mea de noutăți privitoare la situație, găsesc…comentariile. Nu cele de încurajare. Acelea sunt binevenite. Vorbesc de cele veninoase, și mă întreb de ce sentimente sunt animați domniile lor comentatorii.

O primă categorie este a celor care atacă apartenența religioasă a familiei Bodnariu: „Cine știe ce metode de educație au sectanții ăștia de s-au luat astfel de măsuri împotriva lor. De la pocăiți te poți aștepta la orice.” Este momentul cel mai nepotrivit să aduci în discuție confesiunea eroilor dramei. Dar comentatorul din această categorie este un amestec grosolan de răutate și ignoranță. Nu știe nimic despre secte și sectanți, dar simte că nu sunt din barca lui și trebuie împinși la fund. Dureros.

O a doua categorie este a celor din baroul avocaților diavolului. Care găsesc drept bun ceea ce fac „barnevernetiștii” și ai lor. Argumentul lor suprem: „Cum poți să condamni măsurile luate de autoritățile norvegiene, o țară atât de și atât de și etâcî.” Măi oameni buni, între nivelul de trai și cel de spiritualitate al unei națiuni nu-i nicio legătură. Așa cum nu-i nici la individ.

Și încă ceva. Din zorii istoriei și până astăzi omul nu a evoluat absolut deloc în sensul că ar fi devenit mai bun. Întrebați antropologul de serviciu. Faptul că se bucură de rezultatele progresului tehnico-științific nu l-a făcut mai bun. Este același om cu slăbiciunile lui.

Și dacă ești aici, în spațiul virtual, să purtăm un dialog, este pentru că părinții tăi, bunicii, străbunicii și stră, stră, stră…ai tăi au avut copii, pe care i-au crescut educându-i după metoda clasică. Adică cu dragoste. Care presupune și corecție din partea celui interesat de viitorul copiilor. Îți urăști cumva părinții din cauza asta? Sau bunicii?

Cum se face că metodele care au dat rezultate pe tot parcursul istoriei nu ne mai par bune. Noi suntem rezultatul acelor metode. Acum ne trebuie scheme și formule de educație.

Oameni buni, copiii se cresc cu dragoste nu cu algoritmi. Și dragostea o oferă părinții. Cu formule și algoritmi se crează roboți de tip Barnevernet. Cu gândire pe cartelă. Aceasta-i adevărata îndoctrinare, nu cea religioasă. Cea religioasă este educație și îndeamnă la dragoste. Pentru că „Dumnezeu este dragoste”(1Ioan 4:8).

Nu știu ce-o fi fost putred în Danemarca lui Hamlet, dar mirosul de putreziciune care vine azi dinspre Norvegia anunță vremuri îngrozitoare.

Doamne, ai milă de familia Bodnariu. Doamne ai milă de noi toți și de copiii noștri.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 ianuarie 2016

Sonet geros

DSC_0046dCând gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Simion Felix Marțian

Rugăciune pentru familia Bodnariu

DSC_0097b

Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul
Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,
Dar simt acum în piept, ca un recul,
Cum i se surpă lacrimii zăgazul.

Nu vreau să cred într-un venin norveg,
Căci îmi sunt frați întru umanitate,
Însă sistemul tot nu-l înțeleg,
Când seamănă tragism cu voluptate.

Tu dai din veac părinților copii,
Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,
Nu piese-n inventar la agenții,
Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.

În palma Ta curg, Doamne,- acum, fierbinți,
Prin negurile ce prevăd dezastre,
Lacrimi de prunci și lacrimi de părinți,
Și lacrima compasiunii noastre.

Sunt tată, Doamne, și acest contrast
M-a răvășit: tentacule în noapte,
Și pe alt plan e îngerașul cast
Mușcând din dragoste cu dinți de lapte.

Acest tablou mă doare-ngrozitor,
Și dacă-n mine a stârnit furtună,
Ce-o fi, Părinte,-n inimile lor
Când nu-i toată familia-mpreună.

Ce pot să fac eu, este să mă rog
Și-n rugăciune să Îți cer fierbinte,
Să scrii acestei drame-un epilog
Cu izbăvirea Ta din cer, Părinte!

Vulcan, 4 ianuarie 2016

Bucuriile iernii

Desz 1Ce frumoasă este iarnaaaaaa!!! Am fost convingător? Pentru asta trebuie să fiu eu convins. Dacă iubesc iarna? Da, sau cel puțin o parte din mine.

Fotograful din mine este încântat de iarnă. O tură foto într-un decor hibernal mirific îmi merge direct la inimă. Și-apoi, întors acasă, cu cardul și sufletul pline de frumos, descărcând imaginile, dichisindu-le, să retrăiesc emoțiile acestei fascinante aventuri…E minunat!

Și poetul din mine se bucură de iarnă. Invadat prin toate simțurile de imaginile amintite, nu am cum să rezist tentației de a le converti în cuvinte, strunind lexicul, care devine ascultător, gudurându-se. Și toate astea, în căldura mângâietoare din casă.

Doar că omul nu e clădit doar din hobby-uri. Așa că, asemeni tuturor, sunt și eu un…complex uman. Cu multe altele pe lângă cele amintite.

Și „complexul” din mine, proaspăt trezit din somn, n-a mai trăit aceeași bucurie dimineață când, privind pe geam, a văzut iarna.

Nici măcar nu am stăruit cu privirea la dansul fulgilor de nea în lumina becurilor de pe stradă, urmărit de gândul că trebuie scoasă mașina din zăpadă. Mai întâi: unde-i parcată? Pentru că e de fiecare dată în alt loc. Bine că mai e. Loc, nu mașină. Asta-i strada noastră, și nu e singura.

În întunericul dimineții, toate mașinile erau albe. Asta n-ar fi o problemă, dar mormanele astea de zăpadă par să fie toate la fel. Hopa, grămada asta seamănă a Opel. El e! Să încep deszăpezirea? Poate ar fi bine s-o pornesc mai întâi. Cu bateria la a doua tinerețe, s-ar putea să am surprize, și-atunci am curățat-o în zadar.

Uf, a pornit! De-acum la zăpadă. Dă spre trotuar, să poți ieși. Nu în ghete. Of, n-am învățat nici până la vârsta asta că șireturile nu-s pentru decor, ci au un scop. Comoditate. Zăpadă în ghete? Ei, și? Doar nu plec la graniță, să trebuiască declarată. Și-aoi, la temperatura mea, se va topi imediat. Ei, zăpezii, o să-i pară rău, când va fi înghițită cu lăcomie de ciorapi.

Gata cu zăpada. O spun și ciorapii mei. Dar, ca orice iarnă care se respectă, și aceasta ne oferă bucuriile la pachet. Așa că, înainte de a ninge, a înghețat, și parbrizul meu este blindat. Alt prilej de bucurie. Curăță și taci.

Am pornit gândindu-mă la bucuriile viitoare: or fi curățate drumurile? S-o fi pus nisip? Am străbătut, fără drifturi, un drum alb printre gânduri negre, și iată-mă-s aproape de finiș.

Mai aveam în față doar abruptul final. O coastă în unghi periculos cu orizontala, care mai dispune și de o curbă nervoasă. O zonă pe care am fotografiat-o în toate anotimpurile și în toate momentele zilei. Dar acum nu-mi ardea de asta, și gândul negru s-a adeverit: băieții de la deszăpezire nu colindaseră încă pe aolo.

Stânga- dreapta, stânga-dreapta și…hopa sus! Parchez și cobor în zăpada mare. Oricum, ce-ar mai putea să le facă ghetelor mele, ude pe toate părțile. Și nu sunt singurele bucurii. Deja mă gândesc dacă la întoarcere acasă mai găsesc liber locul de parcare curățat de mine. Dar să nu anticipăm.

Iarna e minunată! Poetul din mine o spune, dar după ce-și ia ciorapi uscați.

Haideți la zăpadă!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 30 decembrie 2015

„La Mine”,a zis Isus, nu la Barnevernet

Bernevernet 2Oamenii Îl iubesc pe Dumnezeu. Cei care-L cunosc. E ,într-adevăr, o poruncă în acest sens, dar cum ai putea, cunoscându-L, să nu-L iubești. Cum ai putea să nu-L privești cu adorare, când înțelegi la ce a recurs ca să te facă moștenitor al Cerului.

Cei care nu-L cunosc, Îl ignoră. Evident.  „Dumnezeu? Care Dumnezeu? E un mit, vedeți-vă de treabă!” Așa spun, și-și văd de-ale lor.

Sunt două atitudini ale semenilor noștri. Umane. Dar a-L urî pe Dumnezeu sau lucrarea Lui, nu mai e uman. E demonic. Cine altcineva putea stârni o furtună ca cea din familia Bodnariu, pornind de la… un cântecel. Un cântecel creștin, după cum se știe. Pe cine ar putea deranja un cântec de laudă adusă lui Dumnezeu?

Isus a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți…” Și părinții Bodnariu nu i-au oprit, ba dimpotrivă. I-au încurajat, învățându-i cântece prin care să-L laude.

Cei care-L iubesc pe Dumnezeu, s-ar fi bucurat să audă un astfel de cântec. Ceilalți, adică cei care-L ignoră, ar fi trecut nepăsători, văzându-și de muzica lor. Dar cei care iau atitudine împotriva unui astfel de cântec cine sunt? Am stabilit că nu sunt decât două categorii de oameni și…o entitate care-L urăște pe Dumnezeu.

Cei care au stârnit furtuna sunt în slujba acestei entități și nici nu-și dau seama. Sunt în slujba întunericului.

„ Lăsați copilașii să vină la Mine” a zis Isus. De ce? Pentru că numai El îi poate binecuvânta. Barnevernet ar fi putut, eventual, oferi protecție. Dar numai acolo unde s-ar fi dovedit necesar. Aici nu era. Iar reacția lor, determinată de un cântec creștin, îi plasează într-o zonă dubioasă. A întunericului.

Reunește, Doamne, această familie care Ți se închină, să se bucure împreună de binecuvântarea Ta! Iar în întunericul norvegian, și nu numai, adu lumina Ta!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 28 decembrie 2015

 

 

Corectitudinea politică îngroapă Crăciunul

 

DSC_0028b

Asupra conceptului de „corect politic”, sau „political correctness” așa cum s-a impus în lucrările de specialitate, n-am meditat, considerându-l vreun moft de-al postmodernismului. L-am ignorat chiar, până când i-am văzut agresivitatea virulentă.
Și iată că, de unde până acum am învățat că minoritatea se supune majorității, vedem acum că este corect politic să acordăm minorităților nu doar o atenție deosebită, ci atitudinea să ne fie plină de menajamente, mergând spre discriminare pozitivă.

La prima vedere ar părea un lucru bun. S-ar părea că este vorba de grija fața de semeni, de ajutorul acordat pentru a se integra, de a se simți în largul lor. Și n-am avea nimic împotrivă să umblăm cu mănuși. La gură. Adică să ne adaptăm vocabularul de o așa manieră, încât măria sa minoritarul (religios, sexual, etc) să nu se simtă jignit. Să nu folosim, deci, cuvinte care le-ar crea disconfort.

Îmi și imaginez o scenă cu galeria unei echipe de fotbal, ieșind de pe stadion după ce arbitrul le-a „furat” meciul din finală. Și în manifestările lor „culturale”, să-i oprești, spunându-le: Gata cu fotbalul, băieți! Tocmai trecem pe lângă doi șahiști care-l mută pe Karpov la d4, și n-am vrea să-i deranjăm cu problemele noastre, care nu-i interesează. N-ar fi –ați ghicit- corect politic.

În această fază a vocabularului, a înlocuirii unor termeni, conceptul pare inofensiv, dar aprofundându-l descoperi că este o ideologie totalitară.
Ce legătură are cu Crăciunul? Să ne întoarcem puțin în timp. Cu ceva ani în urmă eram îngrijorați că semenii noștri, deși se bucură de Sărbătoarea Crăciunului, nu acordă suficientă atenție Sărbătoritului.

De fapt aceasta este atitudinea adulților care se duc într-o familie, invitați fiind la aniversarea vreunui copilaș. Fac totul să se simtă bine, uitând cu desăvârșire că undeva într-un pătuț gângurește cel sărbătorit.

O atitudine similară la Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului este dăunătoare. E de rău, ziceam. Mai rău nu se poate. Și iată cum realitatea contemporană ne contrazice. Se poate și mai rău.

Dacă în această tratare superficială a Nașterii mai era speranță de trezire, de înțelegere a realității, acum se încearcă ștergerea oricărei semnificații. Chiar și a numelui sărbătorii.
Corectitudinea politică ne cere să renunțăm la însemne, la simbolurile creștine, pentru a nu-i deranja pe semenii noștri aparținând minorităților religioase. Este un prim pas.

Următorul este renunțarea la sărbători. Sau la numele și semnificația lor.
Și ceea ce n-a reușit comunismul, înlocuirea Crăciunului cu Moș Gerilă, reușește acum democrația occidentală prin corectitudine politică. Sărbători neutre, pentru a nu deranja pe nimeni. Și mass-media are aportul ei.

S-a sărbătorit, poate, Crăciunul dintr-o inerție imprimată de tradiție, dar atâta vreme cât colindele mai duceau vestea bună, mai era speranță. Ce facem însă cu generația crescută în supunere față de corectitudinea politică, căreia nu-i vede fața hidoasă?

În Occident lucrurile merg în direcția dorită de cei care trag sforile. Sau de cel care-i călăuzește pe aceștia. Și știm noi cine. Iar oamenii asistă nepăsători cum se îngroapă Crăciunul.

La noi lucrurile nu stau chiar așa. Deocamdată. Și până ne mai putem bucura de Crăciun, haideți s-o facem. Alături de Sărbătorit.
Cristos S-a născut! Sărbători fericite!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 decembrie 2015

Betleem-Casa pâinii

Iesle 1xx

Din vremea când şi David păstorea
Erau în Betleem păşuni şi turme,
Iar păstoritul se perpetua
Prin generaţii de păstori sadea,
Călcându-şi unii altora pe urme.

Dar cei aleşi, cei binecuvântaţi
În noaptea care-şi înstela decorul,
Au fost acei de îngeri vizitaţi
Şi primii dintre oameni, înştiinţaţi
Că S-a născut, între păstori, Păstorul.

Încă din vremea când Boaz ara
Punând sub brazdă spicele de mâine,
Iar Rut printre secerători cânta,
Mereu la Betleem se unduia
Râzând în soare, un ocean de grâne.

Dar dintre toţi aceşti cultivatori
Cu secera în prelungirea mâinii,
Doar unii au avut acest favor,
De a putea vedea cu ochii lor
Cum Pâinea S-a născut în Casa pâinii.
***
A fost o vreme, timpul crucial,
Iar Betleem a fost un loc anume,
Dar de atunci, ca un favor total,
Privim la naştere în mod egal
Căci e un Betleem întrega lume.

Zilnic se naşte-n inimi noi Isus,
Când imnul dragostei îşi cântă nota.
Primeşte-L şi tu-n inimă, supus,
Ca să porneşti cu El pe-un drum, doar dus,
Din Betleem la cer, via Golgota.

Simion Felix Marțian

Despre moarte, când îți suflă-n ceafă

Despre moarte trebuie să scrii cu detașare. Departe de suflarea-i rece care-ți dă fiori pe șira spinării de-ți clănțăne tastatura. Doar așa reușești s-o cosmetizezi metaforic, drapând-o cu ingenuitate. Poți să-i faci chiar un tablou frumos când nu-i simți respirația. Și transmiți ce simți. Adică nimic.
Săptămâna aceasta am avut un deces într-o familie dragă. Au fost serile de priveghi și-apoi ziua înmormântării. A fost jale și-au fost lacrimi. Au fost mesaje de mângâiere, de încurajare, menite să reducă aciditatea lacrimilor. Și temperatura lor.

Am încercat să mă scutur de imaginile înregistrate, să fug de suflarea morții, dar una îmi stăruia în minte cu obstinație. Cea a lui Alexe, prieten și frate , văduv îndurerat, candidat la singurătate, având copiii departe de el. Nu am reușit să retușez imaginea, cum nu am putut nici să diger nodurile dureroase din gât, pe care le înghițeam cu mare efort.

Am evadat în lumea virtuală, unde, printre titlurile știrilor, ochii mi s-au oprit asupra unuia cu un accident soldat cu victime. În mod firesc, nu ne racordăm afectiv la toate tragediile, pentru că viața ar deveni de nesuportat. Doar când tragediile se petrec în apropierea noastră, sau eroii lor ne sunt apropiați, simțim răsuflarea morții.

Accidentul a avut loc la Bănița, aproape de „ograda” noastră, și asta m-a făcut mai atent. Am evaluat situația, deși nu-mi doream să simt din nou cum îmi suflă moartea-n ceafă. Doi tineri. Foarte tineri. 17 și 21 de ani. Ulterior am aflat că erau de la Biserica Filadelfia, din Petroșani. Nu-mi amintesc să-i fi cunoscut, dar e foarte probabil ca pașii să ni se fi intersectat, să fi stat chiar față-n față.

N-am fost deloc interesat de vinovăția cuiva în această tragedie, ci numai de dimensiunea ei, calculată în lacrimi părintești. Și strigătul iese, inevitabil: De ce, Doamne? Tăcere.
Tragediile se consumă în liniște, cu lacrimi înghețate de suflarea morții. Am simțit-o din nou. Era prin preajmă.

Am căutat să mă reculeg, când suflarea ei a venit iar. Intensă, gâfâită, rece. Cristi Țepeș. Vestea neașteptatei sale morți a împânzit internetul. Ce se întâmplă, Doamne?
L-am cunoscut pe Cristi într-o vară, la Valea Drăganului. O vară așteptată, pe care puteai să crezi că el o aduce. Cu iarbă verde și cer senin. Cu căldură și coacere. Era vară în privirea și-n glasul lui. Cristi Țepeș, omul cu care să-ți umpli inima, păstrându-l printre amintirile de mare preț.

E prea mult pentru mine, Doamne! Prea rece, prea aproape, prea intensă suflarea morții în ceafa mea. Dar, ce fac? Mă plâng? Iartă-mă, Doamne, și învață-mă să mă rog.
Să mă rog pentru Alexe și singurătatea văduviei lui. Să mă rog pentru părinții lui Vlad și Cosmin. Să mă rog pentru Lili Țepeș și cei șase copii rămași fără tată.
Să-i încredințez, prin rugăciune, în mâna Ta.

Cât despre suflarea morții, călește-mă, Doamne! Întărește-mă pentru tragediile cu care mă voi confrunta.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 decembrie 2015

Sonet sărbătoresc ( 1 Decembrie)

DSC_0301d

O filă geruită se întoarnă
În calendarul deja zgribulit,
Şi soarele surâde-abia ghicit
Pe cerul plumburiu, ca-ntr-o lucarnă.

Dar dintr-un timp pe loc despăturit
Vine istoria sunând din goarnă
Şi-n România prima zi de iarnă
Se-aprinde într-un foc de neoprit.

E sărbătoare azi în românime
Şi-mpins de un imbold instantaneu
M-alătur bucuriei unanime

Să fac urarea pentru neamul meu,
Punându-mi focul inimii în rime:
Să-ţi fie călăuză Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Crăciun românesc

DSC_0065

Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Mușcă zăbala, nechezând a iarnă.

O fi zăpadă și prin alte țări,
La fel de rece și de…luminoasă,
Dar scârțâitul ei nu-i nicăieri
Cum este al omătului de-acasă.

Până și zurgălăii de la cai,
Și lemnul când, mușcat de ger, trosnește,
Sună la noi, pe-acest picior de plai,
Ca nicăieri în lume: românește!

Dar decât toate astea mai presus ,
Chiar steaua magilor, ce luminează
La sărbătoarea Pruncului Isus,
Tot românește ne îmbrățișează.

Căci chiar dacă Pruncul sărbătorit
Prin Naștere pământu-ntreg cuprinde,
Niciunde nu-i mai călduros primit
Ca-n țara ce grăiește prin colinde.

Veniți români acasă de Crăciun,
Acel „acasă” care se cunoaște
Prin „mai frumos”, „mai luminos”, „mai bun”,
Și toți să colindăm „Cristos se naște…”

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 decembrie 2015