La moara lui Felix

Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.

Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.

Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.

Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin… moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 31 iulie 2020