Cu Adam şi Eva la referendum

Lum 1a

Istoria Creaţiei e fascinantă. Atunci când nu o vezi ca pe o poveste, ci aşa cum este: revelaţie divină! Dumnezeu a zis „Să fie!”, şi s-a înfăptuit.

Nu întâmplător, plăsmuirea omului este diferită de restul creaţiei. Aici, Dumnezeu nu a folosit doar Cuvântul înfăptuirii, ci l-a modelat El Însuşi, suflându-i apoi „în nări suflare de viaţă”. L-a creat după chipul Său, punând în el forţă creatoare. Creativitate.

Omul constituie astfel încununarea lucrării de creaţie divină, fiind şi singurul element din întreaga zidire asupra căruia Dumnezeu revine. „Domnul Dumnezeu a zis: <<Nu este bine ca omul să fie singur >>” (Geneza 2:18) Şi Atoateziditorul a făcut FEMEIA. Pe Eva, care urma să-i fie omului, lui Adam, „un ajutor potrivit”. “Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: <<Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!>>” (Genesa 1:28)

Dumnezeu a instituit, deci, familia. De-a lungul timpului, omul a trăit în acest univers al lui, şi fie că I-a slujit lui Dumnezeu, sau s-a răzvrătit, fie că L-a ignorat cu bună ştiinţă sau a trăit în bezna necunoaşterii, şi l-a conservat, apărându-l.

Asta până de curând, când a dat-o pe sminteală. Nu suntem surprinşi, ştiind că diavolul îşi va intensifica atacurile în vremea din urmă, dar nu ştiu ce explicaţie ar găsi cei care refuză să creadă în lupta spirituală. Cum ar putea explica, scoţând din ecuaţie duhurile întunericului, că o minoritate absolut nesemnificativă din punct de vedere numeric, se impune în faţa majorităţii covârşitoare? Pentru că nu sună bine nici matematic nici…democratic.

Încă mai avem acces la pârghiile democraţiei, prin vot, şi sperăm să nu fie doar amăgire. De aceea, dragi români, toţi cei care sunteţi născuţi dintr-o MAMĂ şi-un TATĂ, care aţi conceput COPII sau urmează s-o faceţi, haideţi la vot. Pentru a asigura un climat sănătos de dezvoltare urmaşilor noştri.

Haidţi la vot! Vor fi acolo Adam şi Eva. Ion şi Maria. Gheorghe şi Floarea. Vor fi acolo toţi cei care vor ca familia să rămână ceea ce ea este de milenii. Ceea ce a hotărât Dumnezeu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 11 septembrie 2018

Răzbunarea lui Ilie

DSC_6932a

Cântă cocoşii. Îşi îndeplinesc misiunea ancestrală, anunţând ivirea zorilor. Aş fi vrut să mă bucur şi în această dimineaţă de cucurigatul lor, dar se pare că au pierdut bătălia cu boxele. Nu se prea aud.

De pe strada vecină, să tot fie vreo două sute de metri, continuă furtuna muzicală începută de ieri. Şi încă la un volum care ar fi deranjant şi dacă ai asculta muzică bună. Dar din sursa amintită se revarsă văicărelile gâtuite şi ţipetele specifice unui gen „muzical” foarte ascultat într-un anumit mediu.

E devreme? E târiu? Noţiuni relative pentru chefliii cărora le-a stat timpul în loc. Oricum, e aproape dimineaţă şi cei din jurul boxelor continuă „şoul” început ieri de…Sfântul Ilie.

Îmi propusesem săptămâna asta să scriu ceva despre profilul prorocului Ilie Tişbitul (Tesviteanul), ştiind că urma să fie în lumina reflectoarelor. Aş fi scris despre însoţirea lui Dumnezeu şi puterea credinţei. N-am făcut-o, şi acum, deranjat de melodiile care m-ar exaspera şi în surdină, sau la ore mai…potrivite, îmi zic cu un umor amar: se răzbună Ilie!

Dar nu-i vreme de umor. Mă gândesc la creştinismul românesc şi la sărbătorile…creştine cu atmosferă de nedeie. De serbare câmpenească. Sărbători în care e păcat să munceşti, dar poţi să încingi beţii crunte. Ciminale. Aşa, ca de…sărbători!

Nu sunt supărat pe vecinii care, probabil, au căzut la datorie în jurul boxelor care continuă să polueze sonor. Nici pe alţii ca ei care folosesc sărbătorile doar ca pretext pentru chefuri. Dar mă doare. Sufăr pentru ignoranţa lor, dar şi pentru a celor mai cuminţi, care nu chefuiesc, dar nici nu ştiu nimic despre sfinţii pe care-i sărbătoresc. Nici despre rostul sărbătorilor.

Sufăr şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie. Ce facem cu lumina pe care am primit-o? Ne mulţumim să acuzăm atitudini nepotrivite? Nu, nu-i de de-ajuns! Lumina nu se ţine sub obroc.

N-am scris despre prorocul Ilie atunci când mi-am propus, şi acum regret. Deşi nici scrisul nu m-ar fi scăpat de acest concert nocturn deranjant. Dar trebuie să scriem. Să spunem. Să ducem lumină.

Între două „piese” se aud cocoşii. Ei îşi fac treaba. Vestesc.

Simion Felix Marţian
Caraula, 21 iule 2018

Universuri paralele

Bolta înstelată

La întrebarea:”Există Universuri paralele?”, raspunsul este categoric DA. Există universuri paralele care, însă, nu au nicio legătură cu scenariile SF pe această temă şi nici cu teoriile „ştiinţifice”pe cât de îndrăzneţe pe atât de aberante. Aceste universuri nu sunt rodul unor imaginaţii înfierbântate ci ele există, reale, concrete, având coordonate spaţiale şi temporale. Paralelismul lor este dat de faptul că nu se interferează, ba chiar se ignoră reciproc.

Un astfel de univers este format din oameni cu interese, preocupări, pasiuni comune, pasiuni care determină şi întreţin universul format. Aceste universuri nu se intersectează, dar nu este exclusă trecerea dintr-un univers intr-altul.

Să privim, bunăoară, universul iubitorilor sportului. Aceşti oameni, practicanţi sau nu ai sportului, dar având în comun aceeaşi pasiune, au un univers al lor. Principala lor preocupare este urmărirea întrecerilor sportive, punerea la zi cu ştirile din presa sportivă, întâlniri şi discuţii pe această temă. Ei sunt la curent cu clasamentele, cu transferările de jucători, cu evoluţiile şi preţurile lor. Consumă timp, energie, bani. Sunt bine informaţi şi totuşi ignoră faptul că mai există, de exemplu, literatură, cu cenacluri, simpozioane, premii literare. Acela este un alt univers. Paralel.

Există un univers al iubitorilor muzicii. Alte topuri, alţi protagonişti, alte evoluţii. Ascultă muzică, culeg şi stochează informaţii, dar nu deosebesc un caras de un crap şi sunt de-a dreptul ignoranţi în privinţa momelilor şi a cârligelor de pescuit. Acelaşi paralelism, aceeaşi ignorare reciprocă.

Aceste universuri nu au la bază doar pasiuni comune, ci pot fi determinate şi profesional, geografic, etc. Numărul lor este foarte mare şi, oricum, nu mi-am propus să le trec în revistă ci să mă opresc asupra unuia: UNIVERSUL CREDINŢEI. Acest univers, deşi se formează ca şi celelalte, este unic în felul său, unicitatea lui fiind dată tocmai de ceea ce-l defineşte: CREDINŢA.
Credinţa leagă acest univers de macrounivers şi de Creatorul său. În acest univers trăiesc toţi cei care au descoperit această legătură, toţi cei care au înţeles binecuvântata posibilitate de a comunica cu Creatorul, toţi cei ce-şi găsesc plăcerea în a-L lăuda pe Dumnezeu.

Dar pentru că rolul celor ce trăiesc în acest univers este de a-L face cunoscut şi altora, se exclude din start alinierea la celelaltae universuri, paralelismul cu ele.Acest univers al credinţei , având drept coordonate adevărul şi viaţa, nu poate fi paralel decât cu el însuşi. Universurile paralele fac abstracţie unele de altele, dar pentru că universul credinţei poartă în el adevărul, nu are dreptul să treacă neobservat.

Universul credinţei trebuie să intersecteze toate celelalte universuri şi chiar dacă impactul va şoca, oamenii trebuie să cunoască adevărul. Abia pe urmă vor putea să decidă un eventual transfer în acest univers.Dar oamenii din toate universurile trebuie să ştie.

Este o provocare pentru noi, cei din universul credinţei. Ce mai aşteptăm?

Simion Felix Marţian

Isus și ziua copiilor

pizap.com14962193742941

Nu, nu este vorba de o sărbătoare în care reflectoarele atenției generale să fie îndreptate spre copii. Așa cum este astăzi. Sau ar trebui să fie. Dar nu o atenție determinată de calendar, ci o preocupare sinceră, temeinică și permanentă pentru cei cărora le vom încredința, ca pe o ștafetă, greutatea planetei.

În Israelul secolului întâi nu exista o astfel de sărbătoare. Vorbim însă despre Isus și ziua copiilor, pentru că a fost o zi în care Învățătorul le-a acordat o atenție specială. Nu pentru că nu i-ar fi iubit și până atunci, dar a fost o zi în care a văzut că sunt împiedicați să se apropie de El. De Cel care poate da binecuvântare.

I-a binecuvântat pentru veșnicie, dar ne-a lăsat și îndemnul cu valabilitate perenă: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți!” (Matei, Marcu, Luca). A fost ziua lor, prin această întâlnire, o zi care s-a eternizat prin edictul pronunțat.
Ziua Copilului, așa cum e sărbătorită astăzi, mi-a readus în vizor ziua de atunci. Și îndemnul lui Isus, despre respectarea căruia…

Interesul omului contemporan pentru lucrurile spirituale este în scădere vertiginoasă, spre dispariție. Dar există încă, deși uneori doar în formă latentă. Există însă, atunci când vrei să le vorbești copiilor despre Isus, o izbucnire de revoltă: „Asta-i îndoctrinare! Lăsați copiii să crească, și atunci vor decide dacă sunt interesați de Isus!”

N-am fi surprinși dacă aceste reacții ar veni din lumea musulmană. Sau hindusă. Sau… Dar este realitatea lumii creștine. Sau mai degrabă… „creștine”. Oameni buni, treziți-vă! Nu există binecuvântare decât în numele Lui. Dacă vă iubiți copiii, nu-i îndepărtați de sursa binecuvântării. Și de mântuire.

Este Ziua Copilului, și va ploua cu urări și cadouri. Urarea mea este: La mulți ani copii și … binecuvântarea divină să fie peste voi! Doar așa veți avea o copilărie senină.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 31 mai 2017

Rusalii şi flori de câmp

Flori

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens, de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

Simion Felix Marţian

Rai, copilărie şi cireşe

Cirese

Deşi vara mă invadează prin toate simţurile, cel mai mult o simt cu sufletul, când îmi bate la fereastra inimii cu cireşe coapte. Altfel n-aş putea nici să afirm că cireşele au gust de soare şi copilărie, nici să îmbrac cireşul cu pantaloni scurţi, trăgându-l de bretelele ramurilor încărcate.

Căţăratul într-un cireş, reper crucial al copilăriei, este accesarea unui univers nou, în care timpul are altă curgere. Clipele devin palpabile, coapte, gustoase, iar infinitul pare atârnat de crengi. Nu aţi trăit o astfel de experienţă? Nu-i târziu să vă copilăriţi.

Las amintirile să mă copleşească, vii, strălucitoare, zgomotoase, dezbrăcate de taine, dar nu-mi pot refuza o variaţie pe această temă.

Şi iată-mă privind sfârşitul celei de-a treia zi a creaţiei, un amurg fără asfinţit, căci soarele nu fusese creat încă, în care Creatorul contempla mulţumit ceea ce tocmai plăsmuise: un ocean de verde în care se detaşau pomii de toate soiurile. „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, ne spune Biblia, şi privirea Lui îmbrăţişase şi cireşul.

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care binele şi frumosul se îngemănau în chip armonios. Şi pentru că acolo erau „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”, cu siguranţă că cireşul era printre ei. Nu-mi pot imagina Edenul fără cireşi.

Şi meditaţia mea continuă. Dacă omul s-ar fi lăsat sedus de cireş, aşa cum eu mă simt ispitit astăzi, istoria ar fi avut un alt curs. Dar Adam nu avusese copilărie. Nici Eva. Ei s-au „născut” adulţi şi pentru ei ispitirea venea şerpeşte din zona interzisă. Aşa că au fost izgoniţi din Rai, luând şi cireşul cu ei.

Personajele edenice au rămas în istorie, cireşul, însă, şi-a continuat drumul prin timp, inelându-şi anual calendarul sub coajă, ajungând până la noi. Venind din Rai poartă în el un rai. Un rai al copilăriei. Priviţi-l! E încărcat cu cireşe. Cu bucurie coaptă. E bucuria din ochii lui Dumnezeu, când Îşi vede copiii jinduind, însetaţi, după neprihănire.

Simion Felix Marţian

Dumnezeu nu face rebus

Reb

Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

Dorința lui de cunoaștere i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 mai 2014

Cu taxiul pân’la catedrală

Ruina 3

Mă îndoiesc că vom afla vreodată care a fost intenția celor de la Taxi când au lansat piesa „Despre smerenie”. Sau că vom înțelege pe deplin mesajul. Da, ei ne oferă acum explicații în această direcție, dar acestea pot avea și rolul de a le salva imaginea.

A fi acuzat de anticreștinism, de ateism, de atac la simboluri religioase, într-o țară creștină este grav. Iar pentru un artist, curată sinucidere. Și asta pentru că pierzându-ți fanii poți cânta doar sub duș. Singur. Ori nu acesta este țelul unui artist. Așa că explicațiile lor pot fi reale, sau…cosmetico-salvatoare.

Asupra unui singur lucru putem fi siguri în ceea ce privește acest subiect: protagoniștii nu se așteptau la un ecou atât de răsunător! Dar nici la fulminanta controversă. Înțelegerea diferită a mesajului, dar și poziționarea diferită față de subiect, au împărțit, din nou, românimea în tabere. Fără nicio legătură cu muzica, așa cum ar fi fost de așteptat.

Spiritele s-au încins uneori periculos, primejduind relațiile dintre oameni. Pentru că, în multe cazuri, vocabularul folosit era în dezacord flagrant cu subiectul. Înțelegându-se, corect sau greșit, că este vorba de un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, s-a recurs, de ambele părți, la argumente biblice. Cel puțin acolo unde s-a apelat la teologie.

Pe de o parte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel în care se vorbește despre hotărârea lui David de a construi un Templu, vădit stingherit în casa lui („Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort.”-2 Samuel 7:2), sau cel în care se vorbește despre strălucire Templului din Ierusalim care a fost umplut „de slava lui Dumnezeu”.( 2 Cronici 5:14)

Pe de altă parte texte din Noul Testament, în care ni se spune că Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de mâini…”( Faptele apostolilor 17: 24), sau referitoare la închinarea „în duh și în adevăr”. (Ioan 4: 23)

Dar cea mai gravă acuză adusă cântecului și interpreților a fost aceea de dezbinare a nației. Un fapt deloc plăcut. Nici de dorit. Ba dimpotrivă. Și, totuși, care este partea bună a lucrurilor, în mijlocul acestei controverse devenită realmente o furtună? Subiectul discuțiilor. Chiar contradictorii.

Trăim o vreme în care se vorbește tot mai puțin despre Dumnezeu. Iar anul acesta risca să devină și mai sărac în astfel de discuții. Este nu doar an electoral, ci și cu fotbal românesc în campionatul continental. Asupra credinței s-ar fi tăcut vârtos.

Nu știm, repet, care a fost intenția celor de la Taxi. Dar cu toată furtuna stârnită, eu văd binevenit acest cântec. Controversat sau nu, au apărut întrebări uitate: „Unde este Dumnezeu?”, Ce-I place lui Dumnezeu?” Și altele. La care El le va răspunde, dacă au fost puse cu sinceritate. Și eu cred că au fost. Măcar pe ici, pe colo.
Hei, Taxi, du-mă pân’la Catedrală!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 aprilie 2014

Interviu cu apostolul Pavel

DSCF2939 c

Te-ai impus, Pavele, în coștiința posterității, și ca scriitor. Nu neapărat în topul celor mai prolifici, dar cu siguranță poți fi menționat printre cei mai eficienți. Asta în ceea ce privește influența scrierilor tale asupra umanității. Ca scriitor, deci, cunoscător al procedeelor artistice, nu mă vei condamna pentru acest… interviu.
Așadar, cine ești? Te rog să te prezinți.

„ Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, (…) am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi.” (Faptele apostolilor, 22:3)

Scrierile tale ni te fac cunoscut ca un bărbat nu doar inteligent, dar și foarte educat. Te-ai dovedit un bun cunoscător al Legii, și nu e de mirare, cu profesori ca Gamaliel. Cunoștințele tale vaste transpar din scrierile tale. Dar, spune-ne, te rog, cărei partide a iudaismului aparții?

„…Eu sunt fariseu, fiu de fariseu.” ( Faptele apostolilor, 23: 6 ) „…Am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre.” (Fapte, 26: 5 )

Fariseii erau, e drept, cei mai înfocați apărători ai credinței strămoșești, căutând să se asigure că atât Legea lui Moise, cât și tradiția orală vor fi transmise mai departe neștirbite. Știm, însă, că erau exponenți ai fariseismului care nu trăiau ceea ce predicau și pe care Învățătorul din Galileea i-a apostrofat în repetate rânduri cu: „Vai de voi!” Nu ești din categoria asta, dar asemeni tuturor fariseilor ai căzut într-o capcană. Dar, mai întâi: ce crezi despre scrierile sacre?

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire…” ( 2 Timotei, 3: 16)

Ai dreptate, Pavele, dar să revenim asupra capcanei despre care vorbeam. Dumnezeu a dictat Scriptura, așa cum spuneai, dar nu i-a pus punctul final. Aceasta nu ai reușit să înțelegi. Atunci.
Căci Dumnezeu mai avea de scris, și unul dintre scriitorii pe care-i avea în vedere erai tu. Autor și personaj central al unor scrieri. Pentru că sub ochii contemporanilor tăi se împlineau profețiile. Cele privitoare la Mesia. Și Acesta era tocmai Galileanul. Cei care au înțeles L-au urmat, dar fariseii, considerându-i călcători de lege s-au ridicat împotriva lor. Așa a început vânătoarea de „sectanți”, căreia i te-ai alăturat. Cu zel sincer, dar înșelat profund. Ce ai făcut, de fapt?

„Am prigonit până la moarte această Cale, am legat și am pus în temniță bărbați și femei.” (Fapte, 22: 4)

Ai început o luptă aprigă, alături de marele preot și soborul bătrânilor. În ce a constat colaborarea ta cu ei?

„Am luat scrisori de la ei către frații din Damasc, unde m-am dus să aduc legați la Ieruslim pe cei ce se aflau acolo, ca să fie pedepsiți.” (Fapte, 22: 5)

Nu a fost singurul tău drum de acest fel, dar a fost drumul schimbării tale. A întâlnirii cu Cel pe care-L prigoneai. Cum s-au petrecut lucrurile?

„Când eram pe drum și mă apropiam de Damasc, deodată, pe la amiază, a strălucit împrejurul meu o mare lumină din cer.” (Fapte, 22: 6)

Ai căzut la pământ, din câte înțeleg, iar colbul de pe drumul Damascului nu-ți mai era doar în sandale. Ce-ai auzit?

„Pentru ce mă prigonești?” (Fapte, 22:7)

Era firesc să fii atât nedumerit, cât și speriat. Și să întrebi cine-ți vorbește. Ce ți-a răspuns?

„Eu sunt Isus din Nazaret, pe care-L prigonești tu.” (Fapte, 22:8)

Uluitoare experiență, Pavele. Și asta a dus la schimbarea ta radicală, devenind, din vânător de „sectanți”, unul de-al lor. Pentru că întâlnirea cu Nazarineanul te-a făcut să înțelegi că cei pe care-i persecutai erau de fapt adevărații închinători. În duh și-n adevăr. Ce-ai putea să ne spui despre viața ta de după această întâlnire crucială?

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.” (2 Timotei, 4: 7)

Pavele, experiența ta ar putea să folosească multora, și astăzi. Pentru că încă sunt printre noi mulți farisei care, în numele unei tradiții și a unei „slove care ucide”, vânează „sectanți”. Ce-ai putea să le spui?

„Vă rog să călcați pe urmele mele.” ( 1 Corinteni, 4: 16)

Mulțumesc, Pavele. În încheiere, mi-ar plăcea să aud de la tine o urare, de genul: Să ne vedem în cer! Poți s-o formulezi și altfel.

„Vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” ( 1 Tesaloniceni, 4: 17)

Amin.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 aprilie 2016

Cu Avram și Lot prin Spațiul Schengen

DSC_0091a

Orizontul se deschidea larg înaintea lor, ca un Schengen antic în care frontierele nu erau nici măcar desenate. Erau doi bărbați, Avram și Lot, unchi și nepot, binecuvântați de Dumnezeu cu averi mari în turme, argint și aur. Se înțeleseseră bine, dar înaintea vastității îmbelșugate care-i înconjura, au hotărât să se despartă. Apăruseră, e drept, animozități între oamenii lor, dar mai era un aspect deloc de neglijat: când o lume li se deschidea la picioare, de ce să-și împartă și nutrețul și clienții la brânză? Afacerile sunt afaceri.

„Alege tu, Lot,” l-a îndemnat unchiul pe nepotul care privea fascinat spre zarea nesfârșită. I se așterneau la picioare ținuturi întinse, dar parcă nici unul nu era atât de verde cum era câmpia Iordanului. Asta pentru turme. Pentru el strălucea în soare, ispititor, Sodoma, cum strălucea fructul interzis în pomul edenic. Doar că aici, în acest spațiu șenghenizat, nu mai era nicio restricție.

„Am ales, unchiule,”-a răspuns Lot pornind spre cetate, în timp ce Avram își continua drumul spre Canaan, urmând să trăiască așa cum se obișnuise: în corturi.
Lot a optat pentru un plus de confort, pe care nu i-l oferiseră taberele anterioare. Tentația aceasta pare să fie nemuritoare. Nu-i lipsise nimic, dar și-a dorit un confort sporit fără a ști că uneori acesta vine la pachet cu necazurile.

Te-ai săturat de cortul tău, Lot? Din tihna căruia ascultai mierla. Și greierii. Ascultă acum scandările participanților la marșul homosexualilor, care trece pe sub geamul tău.Îți pare scabros? Ei bine, Lot, într-o cetate european-șenghenizată astea sun regulile. Și dacă-ți par oamenii năuci pe stradă află că nici consumul de droguri nu e interzis.
Nu-ți plac toate astea, pentru că nici Dumnezeului lui Avram nu-I plac. Dar cum să te păstrezi curat? Luptând. Asta ai ales, Lot, să-ți „chinui sufletul”.

Când focul mâniei lui Dumnezeu s-a abătut peste destrăbălata cetate, Lot a scăpat. Dar nu și soția lui. Nici ginerii. Și aceste pierderi au avut urmări îngrozitoare. S-au derulat într-o peșteră de lângă Țoar.

Cumplită tragedia lui Lot. Și toate astea, în timp ce Avram se bucura de binecuvântare, lăudând pe Dumnezeu din ușa cortului.

Ne mănâncă tălpile a ducă, văzând cum ni se deschide orizontul liber, șenghenizat. Mai ales că în zare strălucesc cetățile belșugului. Dar și ale destrăbălării. Vom alege să „ne chinuim sufletul” pentru un plus de confort? Lot a scăpat. Dar cu ce preț?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 23 martie 2016