„Să fie lumină!”- ne e începutul,

Rostirii divine fiindu-i altoi,

Căci sămburi de viață eternă-s în noi

De când cu lumină-mpletitu-s-a lutul.

.

Vedem străluciri revărsate-n șuvoi,

Cu raze ce au ca izvor Absolutul,

Dar tot mai dăm beznei cu-ardoare sărutul,

Purtând al prihanei stigmat de noroi.

.

Mai am în ființa-mi tăcute unghere

În care lăstari de-ntuneric se-ascund,

Și steiuri dând umbre, durate-n durere.

.

Dar vreau să mă dărui luminii, fecund,

Scăpat de-orice umbre, deci, Doamne, Ți-aș cere:

Mai dă-mi șlefuire și fă-mă… rotund!

.

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 16 octombrie 2020

Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.

Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.

Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.

Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin… moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 31 iulie 2020

 

Opal şi aur e întregul crug,
Cum aur şi rubin este câmpia;
A amuţit, topită, ciocârlia
Înşurubată-n zboru-i centrifug.

În spicul greu se împâineşte glia
De când a cunoscut sărut de plug,
Iar bobul, devenit acum belşug,
Cu flori de mac îşi decorează ia.

Cuptor şi lan şi zbor şi cer senin
Trec dincolo de vers şi de cuvinte,
În cântul coacerii, suav şi plin

Şi din explozia de simţăminte
Mă smulg şi ca o seceră mă-nclin:
Sunt gata pentru seceriş, Părinte!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 iulie 2012

Aleargă bezna spartă de cocoși
Și-n tinda zilei, pe covor de rouă,
Lumina țese o hlamidă nouă
Din fir solar și-argint de zori lăptoși.

Revarsă cerul aur, parcă plouă
Cu stropi de tihnă, vii și luminoși,
Și-n zorii rourați și răcoroși
Ridic spre Tatăl mâinile-amândouă:

Mi-ai dat prin dimineață-un început,
Și-n roua ei un strop de neprihană
Să cred mereu că Tu, din absolut,

Ne strângi la piept cu ziua diafană
Să dai și azi, cum dat-ai în trecut,
Cu roua dimineților… și mană!

Simion Felix Marțian

Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută,
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 15 iunie 2019

 

Cu viața curs domol umbrit de maluri,
Dau sălciilor apă din belșug,
Oglindă sunt pentru cerescul crug
Și port azur pe luciul fără valuri.

Când ard, sunt pâlpâire, nu sunt rug,
Iar vânt de sunt, chemat s-alerg pe dealuri,
Rămân doar adiere peste voaluri,
Iar dacă-s verb, abia de mă conjug.

Anost portret privești acum, Divine,
Căci Tu mă vrei curgând impetuos,
Și torță-nflăcărată pentru Tine.

Eu pot să fiu așa, neîndoios,
Dar toarnă, Doamne, Duhul Tău în mine
Să fiu, arzând, nebun pentru Cristos!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 8 mai 2020