N-am acordat niciodată prea mare atenție știrilor sportive, domeniu care nu intră în sfera preocupărilor mele, dar de această dată am fost adânc tulburat. Și asta pentru că o echipă de arbitri români se află în centrul unui scandal internațional, pe motiv de… rasism! Deh, corectitudinea politică.
Totul s-a petrecut marți la Paris, într-un meci în care PSG juca împotriva echipei Istanbul Basaksehir. Echipa din Turcia are ca antrenor secund pe camerunezul Pierre Webo. De… culoare, deci. Și pentru că acesta se agita nepermis de mult, arbitrul de rezervă Sebastian Colțescu i-a sugerat arbitrului central să ia măsuri. Să-l potolească pe „ăla negru”.
Expresia a declanșat explozia: rasism! Practic, nu i s-a adresat nimeni lui Webo, fiind un dialog între arbitri, în limba română. Dar meciul s-a oprit și jucătorii au ieșit de pe teren. Acesta a fost începutul, căci adevăratul scandal a urmat în presa internațională. Nu-l vor împușca pe Colțescu, asta e sigur, dar scandalul a devenit unul diplomatic. Și totul pentru un cuvânt… nepotrivit.
Reacțiile au fost, evident, disproporționate. Pentru că expresia incriminată, chiar condamnabilă, a fost folosită pe terenul de fotbal, nu în cabinetul vreunui premier. Și totuși, Erdogan, președintele Turciei, tună și fulgeră împotriva acestui… act rasist.
Atitudinea oficialilor nu este decât o plecăciune înaintea corectitudinii politice. Aceasta n-ar fi monstruoasă, din punct de vedere teoretic. Pentru că e bine să știm că trebuie să arătăm respect celor care sunt, cred sau se comportă altfel decât noi. Dar aceasta ține de educație și bun simț. Când, însă, se fac reglementări legislative în această direcție, legea va fi folosită abuziv.
Iar ceea ce ar trebui să ducă la un climat de pace și bună înțelegere, are exact efectul contrar. Pentru că majoritarul va reacționa atunci când minoritarul este discriminat pozitiv, printr-o atenție exagerată, iar el este pus la zid. Ziariștii țipă pentru că e un subiect la modă. Iar politicienii la fel. Dar părerea celor mulți nu contează?
Aceeași corectitudine politică ne cere să renunțăm la însemnele creștine, pentru a nu-i ofensa pe islamiști. Care deocamdată sunt minoritari în Europa. Iar sărbătorile creștine să le numim oricum, dar fără vreo trimitere la semnificația lor. Până le vor interzice.
Și dacă o vorbă aruncată pe terenul de fotbal a declanșat un astfel de scandal, ce va fi când cineva îi va spune „femeie” unei… femei care, potrivit genului fluid, (adică după câteva șprițuri) tocmai se simte bărbat?
Nu, corectitudinea politică nu este ceea ce vrea să pară. Este un instrument de control și constrângere. Fără nicio treabă cu democrația.
Indonezia ocupă locul 38 într-un nefericit clasament al persecuției creștinilor. Partidele politice din această țară își dau mâna cu grupările islamice radicale în lupta împotriva creștinismului, iar actele de violență sunt tot mai frecvente și se soldează cu numeroase victime.
Acțiunile teroriștilor însemnă incendieri, demolări, răpiri, ucideri. Un astfel de atac a avut loc săptămâna trecută, pe 27 noiembrie, într-un sat din provincia Sulawesi, unde se află un centru al Armatei Salvării.
Din cele relatate de International Christian Concern, teroriștii au incendiat mai întâi Biserica, apoi alte șase case ale credincioșilor. Tragedia atinge punctul culminant prin moartea a patru persoane: trei tăiate în bucăți și una incendiată.
În urma cercetărilor, poliția a concluzionat că de acest atac se face vinovată gruparea Mujahedinii din Estul Indoneziei (MIT), care a jurat credință Statului Islamic. Toate acestea se întâmplă în secolul XXI. Ce mai urmează?
Plângem și ne rugăm pentru familiile (tot mai multe) îndoliate din Indonezia și din alte părți ale lumii, unde oamenii mor martirizați pentru credința lor în Cristos. Ce am mai putem aștepta de la oameni, fie ei și „mai marii” lumii, când creștinismul pare să fie pus la zid peste tot în lume?
În USA, țară creștină și etalon al democrației, tovarășul Biden nici nu s-a instalat la Casa Albă și declară că va suspenda libertățile religioase susținute de Trump, pentru a fi pe placul leghebetiștilor.
Despre Europa… ce să mai vorbim. Leagănul civilizației creștine se năruie sub presiunea adoratorilor lui Marx. Și această stângă toxică și-a întins tentaculele „progresiste” și în România.
Analiștii pot să-și dea cu părerea despre evenimentele actuale și direcția în care merge lumea. Pentru că istoria, oricum, nu le va mai consemna. Nu va mai avea când. „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape.”(1 Petru, 4:7). Adică începutul veșniciei.
Eroii Revoluției din 1989 scandau în fața gloanțelor: „Vom muri și vom fi liberi!” Ce ar putea spune crștinii în fața acestor atacuri? „Vom muri și vom… trăi! Veșnic!”
A trecut și mult așteptatul Întâi Decembrie. Adică Ziua Națională a României. S-a sărbătorit, evident. Doar că în condiții de pandemie. Adică fără fast, fără paradă, fără… fasole cu ciolan.
Poate cu discursuri politice. Nu știu, nu urmăresc emisiunile de gen. Sunt alergic la fanfaronadă. Am urmărit, în schimp, mesajele românilor pe social media. Fierbinți. Emoționante. Și mult, mult… tricolor.
Să fi fost exagerate, cum afirmau unii? Poate, dar emoția era evidentă. Mai ales că multe veneau din diaspora. De la oameni aflați de mai multă sau mai puțină vreme departe de țară. Și care mai simt românește.
Deschiderea granițelor am văzut-o toți ca pe o mare binecuvântare. Cei care am trăit închiși în spatele frontierelor cunoaștem senzația de sufocare, de apăsare a gândului că ceea ce înveți la geografie rămâne doar vis. Și am trăit eliberarea.
Dar nu a fost așa cum am dorit-o. Am visat o circulație liberă. Ne-am dorit să vedem lumea cu ochii noștri. Dar nu să ne dezrădăcinăm. Ideal ar fi fost să ne bucurăm de bunăstare, de împlinire materială, în România. Și să ne permitem să vizităm lumea în vacanțe exotice. Ar fi fost ideal, pentru fiecare din noi. Și pentru recent sărbătorita Românie.
Văzând astfel lucrurile, ce putem spune despre decizia românilor de a pleca din țară? A fost una deliberată? Teoretic, da. Practic, sub amenințarea spectrului sărăciei dintr-o țară… bogată. Paradoxal.
Și pentru că întrebarea „De ce?” este stăruitoare, o analogie cu diaspora evreiască este binevenită. Pentru că de la ei ne-a rămas și termenul diasporă.
Ei s-au dispersat prin toată lumea pentru că Dumnezeu voia să Se facă cunoscut. Și voia să aducă la cunoștința oamenilor planul Său de mântuire. Evreii au plecat purtând credința în ei și mărturisindu-L pe Dumnezeu.
Și dacă n-au avut Templu, au înființat sinagoga. Și oamenii L-au cunoscut. Iar când S-a născut Mântuitorul, oamenii nu erau străini de ceea ce se prorocise. A urmat apoi lucrarea apostolică, rezultănd un creștinism extins. Adică lumină mântuitoare.
În 1989, românii trăiau eliberarea și redescopereau RUGĂCIUNEA! Se eliberaseră și de ateismul IMPUS de doctrina comunistă. De ce să nu vedem plecarea creștinilor români prin Europa ca o iluminare a unui continent aflat în declin spiritual?
Este îmbucurător faptul că românii din diaspora și-au construit biserici. Și acestea nu sunt doar locuri de întâlnire pentru comunitate, ci adevărate faruri călăuzitoare, într-o lume pe cale să se întunece.
Dumnezeu este cu voi, diasporeni! Dar și cei din țară trebuie să vegheze la păstrarea credinței. A luminii mântuitoare. Pentru că semnele venirii Domnului sunt tot mai evidente.
Summitul G20 din acest an s-a desfășurat zilele trecute (21-22 noiembrie) în Arabia Saudită. Doar că a fost, așa cum era de așteptat, în format virtual. Și pentru că s-a recurs la această modalitate din cauza pandemiei, tot COVID– 19 a fost și subiectul principal discutat. Așadar, s-a vorbit despre cooperări multilaterale, sprijin acordat țărilor vulnerabile, căutarea de măsuri, etc.
Surpriza a produs-o președintele Chinei, Xi Jinping, care a propus reluarea călătoriilor transfrontaliere și a schimburilor economice. Dar, pentru ca aceste călătorii să se facă în siguranță, să se recurgă la codurile QR.
Acestea sunt coduri de bare care ar putea fi aplicate la oameni, conținând informații multiple privind starea sănătății, cu istoricul și evoluția ei. Putând fi ușor de citit cu orice smartfon, aceste coduri de tip semafor ar da „undă verde”sau… „stop” pasagerului.
Codurile QR sunt deja folosite în China, iar președintele chinez le-a propus pentru toată lumea ca o măsură de oprire a răspândirii virusului. Ar părea ideal, dar propunerea a fost primită cu scepticism, atât din partea specialiștilor, cât și a unor oameni politici. Directorul executiv al Human Rights Watch, Kenneth Roth, și-a arătat așa neîncrederea: „Un astfel de pas ar putea deveni cu ușurință un cal troian pentru o monitorizare politică mai largă.”
Și pentru că s-a vorbit despre calul troian, să ne amintim că a fost șiretlicul prin care grecii au cucerit Troia. Impactul poate fi urmărit în istorie, dar ceea ce ne-a rămas până azi este proverbul: „Teme-te de greci chiar și când îți aduc daruri.”
Neîncrederea specialiștilor în China este firească, având în vedere politica pe care o duce privitoare la democrație și drepturile omului. Dar pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot se va ajunge la un sistem de monitorizare globală, în cine am putea avea NOI încredere? Nu specialiștii, nu politicienii, ci noi, oamenii de rând.
Este dureros să vezi cu câtă naivitate privesc unii spre promisiunile stângii marxiste: o lume a dreptății, a egalității, fără frontiere și, deci, fără războaie. Ei bine, conflictele au apărut de la fratricidul lui Cain și nu se vor termina decât la domnia lui Cristos.
Și acești naivi gata să înghită povești socialiste, se îndoiesc de profețiile biblice. Consideră Apocalipsa o fantezie. Și SEMNUL FIAREI este atât de aproape! Doamne, ai milă de noi!
Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu, Și iau lumină coaptă din vitralii, Sculptând în ea miresme cu detalii, Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.
Din arderea cumplitelor travalii Îl scot, atent la fiecare pliu, Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu, Cum ard în asfințituri portocalii.
Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin, Dar simt că totuși ceva îi lipsește, De-aceea eu cu rugăminte vin:
Să torni acum, când versul se-mplinește, Pe-acest sonet un strop de har divin Și-apoi să îl primești, când clocotește!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 20 noiembrie 2020
Faptul că în China se îndepărtează crucile de pe biserici este cunoscut și nu mai miră pe nimeni. Se pare că „tovarășii” fac alergie la cruce. Frații lor, marxiștii europeni, sunt oarecum mai… subtili. Acționează, pentru început, în plan… grafic. Se întâmplă și în TIMIȘOARA!
A fost un precedent în 2017. Atunci pe afișele care invitau la conferința Upgrade My City era înfățișată Catedrala, simbolul orașului, fără… cruce. Organizatorii de atunci și-au cerut scuze, motivând că a fost o eroare de IT.
Acum nu-și mai cere nimeni scuze, fiind vorba de… viziune artistică. Despre ce este vorba? În cadrul unui proiect al Asociației Timișoara Capitală Culturală a Europei, zidurile unor cămine din Complexul Studențesc au fost împodobite cu picturi murale. O astfel de pictură gigant înfățișează Catedrala fără cruci.
Așa a înțeles artistul să înfățișeze momentul istoric al Revoluției, având în imagine Catedrala și în fața ei o mulțime de oameni. Doar că el NU folosește simboluri religioase.
Greșit, tinere artist! Oamenii aceia erau acolo tocmai pentru că era o Catedrală, cu simbolurile aferente. Altfel mergeau la stadion. Dar au făcut ceea ce până atunci li s-a interzis: au îngenuncheat și au rostit într-un glas Tatăl nostru. Aceasta este istoria, iar dacă arta o deformează, nu mai este artă. Este ideologie. Și este tocmai ideologia împotriva căreia eroii Timișoarei au luptat. Și ai țării întregi.
Este cert că pentru a-și dovedi vitalitatea și a-și împlini scopul, creștinismul are nevoie de mai mult decât de simboluri. Fie ele și cruci. Este nevoie de o trezire și o împlinire a mandatului pentru Evanghelia mântuitoare a lui Hristos. Dar nu putem trece cu vederea aceste atacuri împotriva credinței creștine.
Eroii Revoluției au luptat împotriva opresiunii și au obținut libertatea dorită. O libertate pe care vrea să o demoleze noua revoluție. Cea marxistă. Și în care s-au înrolat- iată!- și artiștii. Sau „artiștii”. Aveți pensule setate împotriva crucii? Ei bine, pictați gara! Sau altceva. Dar lăsați crucile la locul lor.
Știm că nu va fi ușor pentru cei ce vor să-și păstreze credința. Să o trăiască. Dar este dureros că trebuie să asistăm la așa ceva. Să vedem murind o democrație care, la noi, nici nu a apucat să se maturizeze.
